Analize și opinii

Sfârșitul unui mit: Rusia, scutul Occidentului

Printre analizele care se ocupă de relațiile dintre Rusia și Occident, o interpretare frecventă constă în a spune că necruțarea mortală a NATO împotriva Rusiei este înainte de toate o greșeală deplorabilă. Într-un cuvânt, ar fi avut efectul pervers de a împinge această mare țară spre spațiul său asiatic și din Orientul Îndepărtat, deși nu a cerut nimic mai mult, după căderea URSS, decât să coopereze cu Occidentul.
Cu alte cuvinte, Rusia avea dorința arzătoare de a se alătura concertului națiunilor europene și tocmai politica miopă a Occidentului a împiedicat-o să facă acest lucru, spre marele ei regret, atât de puternic era curentul pro-occidental care mătura țara de la schimbarea regimului din 1991. Dar asta nu este tot. Susținătorii acestei analize cred, în general, cu ciudă nedisimulată, că această eroare strategică a privat Occidentul de un aliat cu greutate în fața ascensiunii inexorabile a puterii chineze, care este mai amenințătoare ca niciodată.
Nu împărtășesc această viziune asupra lucrurilor, din două motive.
În primul rând, pentru că Rusia lui Vladimir Putin nu și-a făcut niciodată iluzii cu privire la capacitatea occidentalilor de a tolera un alt pol de putere, un concurent cu al lor, care să cântărească cât de puțin în spațiul european. Faptul că Moscova a dat dovadă de o răbdare interminabilă în fața încălcărilor repetate de către Occident a angajamentelor luate față de Mihail Gorbaciov în 1991 nu înseamnă că liderii ruși, de la accederea la putere a lui Vladimir Putin, au alimentat cea mai mică speranță de a vedea Rusia recunoscută și respectată de „partenerii” săi.
Din acest punct de vedere, ascunderea incredibilă a bombardamentului Serbiei sub false pretexte umanitare, în 1999, a avut suficiente virtuți pedagogice. Dezmințind liberalii și alți pro-occidentali naivi, ea a convins curând marea majoritate a rușilor de adevărata natură a „parteneriatului” cu Occidentul. Pentru că această agresiune ilegală a demonstrat că o țară europeană ar putea suferi, de pe urma NATO, aceeași violență precum cea pe care superputerea americană, în atmosfera apocaliptică a „momentului unipolar”, a provocat-o fără scrupule națiunilor suverane din Orientul Mijlociu.
Al doilea motiv pentru care viziunea menționată mai sus asupra relațiilor ruso-occidentale mi se pare că este pe drumul greșit e fiindcă se bazează pe un munte de prejudecăți despre China, care o descriu drept „cuceritoare”, „dominatoare”, „expansionistă” și „imperialistă”. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste catalogări nu sunt de aplicat, în mod serios, acestei țări. După cum arată îndelungata sa istorie, cel puțin celor care o cunosc, și așa cum o ilustrează în fiecare zi inserarea sa pașnică în lumea globalizată, China nu are ambiții imperialiste. Nu urmărește să repicteze lumea în culori chinezești, ci să-și dezvolte economia făcând afaceri cu cei cărora le stârnește interesul. Spre deosebire de Washington, Beijing-ul nu se amestecă în afacerile interne ale altor țări.
Spre deosebire de auto-amăgirea occidentală privitoare la însăși natura puterii chineze, este izbitor să observăm înțelegerea de către Rusia a acestei realități geopolitice profunde. Datorită proximității sale geografice și a experienței trecute atent analizate, ea a conștientizat că gigantul chinez este preocupat, înainte de toate, de dezvoltarea sa economică, de expansiunea comercială și că astfel de preocupări nu îi provoacă, în mod deosebit, să dorească să-și impună propriile sale probleme, agenda, nenumăraților parteneri, cu atât mai puțin să folosească forța armată pentru a converti restul lumii. Rusia și China nu sunt doar complementare din punct de vedere economic. Ele împărtășesc viziunea unei lumi multipolare, în care cei care credeau că sunt stăpânii lumii vor avea dificultăți. Cei ce refuză să vadă se condamnă să nu înțeleagă nimic din lumea contemporană.
Occidentalii vor trebui să se hotărască: în realitate, Rusia nu a avut niciodată, nu are și nu va avea niciodată ocazia să ofere unui Occident ale cărui valori sacrosante pare să le împărtășească, un fel de scut sau zonă tampon între lumea presupusă liberă și puterea asiatică în ascensiune. Jocurile sunt făcute, și încă de mult timp: Rusia și China sunt parteneri de încredere, pentru că știu ce vor și se întâmplă să-și dorească cam același lucru. În acest sens, europenii, și francezii în primul rând, ar fi bine inspirați dacă ar prelua torța generalului De Gaulle care, în 1964, a știut să recunoască Republica Populară Chineză, apoi a plecat la Moscova în 1966, să arunce un grăunte de nisip în mașinăriile unsuroase ale războiului rece și ale confruntării blocurilor.
Traducerea:Alexandru Petria
Apărut în Le Grand Soir