Analize și opinii

Ovidiu Tânjală: E mai ușor să fim deprimați decât să fim silitori

În ultimele două decenii am fost martorul banalizării depresiei, precum în Occident ceea ce astăzi numim depresie a devenit, într-un interval de timp extrem de scurt, un diagnostic extrem de frecvent în România. Două editoriale dedicate așa zisei depresii au apărut recent în presa progresistă, deocamdată este tăcere în tabăra conservatoare. Se pare că – precum în multe alte cazuri – chestiunea depresiei a devenit una tehnică, a devenit o problemă medicală, este dincolo de disputa ideologică, de războiul cultural în care suntem cu toții prinși, a contesta modul în care contemporanii noștri înțeleg depresia este cu neputință, pur și simplu nu mai putem înțelege modul în care cei dinaintea noastră vedeau depresia. Ideile celor dinaintea noastră au devenit prea scandaloase și prea incorecte politic pentru noi ce trăim în secolul XXI, le-am abandonat pur și simplu, am uitat cum gândeau înaintașii noștri.

Căci pe vremuri – în vremea când încă aveam credință – depresia nu era decât unul dintre cele șapte păcate capitale, nu era defel o chestiune medicală. Faptul că am medicalizat unul dintre cele șapte păcate capitale nu poate fi decât expresia progresului, suntem mai buni și mai umani decât înaintașii noștri tocmai pentru că avem o înțelegere tehnică superioară a naturii umane. Dar așa să fie oare?

Nu am să insist prea mult asupra depresiei care apare către sfârșitul vieților noastre, o viață dusă în viciu sau una marcată de lipsa de credință nu poate sfârși altminteri decât ca o permanentă pendulare între hedonism și depresie, depresiile ce apar către sfârșitul vieților noastre sunt doar o măsură a propriului nihilism, o măsură a propriei lipse de credință. În cele din urmă fiecare-și binemerită sau nu depresia dinaintea morții, faptul că mimăm cunoașterea tehnică și că folosim aripiprazol sau fluoxetină nu are vreo însemnătate pentru așa zisul pacient ci doar pentru conturile marilor producători de medicamente.

Dar semnificative îmi par depresiile celor tineri, depresiile copiilor noștri. Da, aceștia trăiesc în orașe superbe, sunt siliți să treacă zilnic pe lângă verticalitatea catedralelor construite de înaintașii lor, au acces la tot ce a putut geniul uman să extragă din relația cu ceea ce este mai presus de noi înșine, Bach, Beethoven sau Dante ar fi trebuit să le umple viețile, excelența ar fi trebuit să fie destinul copiilor noștri. Dar în loc de transcendent le oferim platitudine, idei minore, idei plate. În loc de artă le oferim spectacolul dezgustător al viciului decrepit sau, mai degrabă, al primitivismului needucabil. Nimic vertical, transcendent ci eterna orizontalitate a ghiveciului egalității le este servită zi de zi în școli, egalitatea a devenit valoarea supremă a sistemelor de educație occidentale.

Până și studiul disciplinelor precum matematica, fizica sau chimia a fost pur și simplu masacrat căci cunoașterea acestor discipline stabilește ierarhii. Pe vremuri ne era tuturor limpede valoarea unui adolescent care era cel mai bun din clasa sa la matematică. Ca părinte al unor copii care fac școala acasă – homeschooling – urmăresc atent evoluția învățământului public, mă uit peste examenele adolescenților de azi. Cel mai adesea subiectele se pot rezolva gând, fără a fi nevoie de hârtie și de creion, astfel de subiecte ar fi făcut imposibilă departajarea acum 35 de ani căci cu toții le-am fi rezolvat perfect după cum subiectele de acum 35 de ar face imposibilă departajarea actualelor generații căci pur și simplu întrebările de atunci n-ar putea fi măcar înțelese de elevii de astăzi.

Adolescența copiilor noștri este sistematic transformată într-o capcană a disonanței căci în loc să le oferim copiilor noștri idei și cunoaștere pe măsura amplitudinii intelectuale și emoționale specifice adolescenței nu le oferim decât platitudine, eventual urâțenia primitivă și mediocră a sunetelor de origine africană deși îi forțăm pe aceștia să trăiască pe ruinele celei mai evoluate civilizații din istoria umanității.

Pe de altă parte, copiii noștri nu au cum să nu observe că trăim pe socoteala lor, că ne îndatorăm pentru a plăti pensii și salarii. Copiii noștri nu pot să nu observe că-i urâm, că suntem gata să-i sacrificăm, să-i trimitem spre moarte din motive ideologice sau pentru a ne proteja pe noi înșine de pericole imaginare, copiii noștri n-au cum să nu observe că le anulăm viitorul importând oameni din Africa sau Asia pentru a le face competiție pe piața muncii folosind tocmai argumentul prăbușirii demografice, adică argumentul propriului nostru nihilism.

Iar cine dacă nu cei mai buni și mai inteligenți dintre copiii noștri vor simți foamea pentru verticalitate, pentru transcendent și pentru frumos? Cine dacă nu cei mai buni și inteligenți dintre copiii noștri vor băga de seamă că sunt sistematic înșelați, că li se fură sistematic viitorul, pentru care au muncit și au luptat vreme de mii de ani generații întregi – cu multă vreme înainte de apariția generației ABBA / Beatles – sau că sunt împinși sistematic către moarte de propri lor bunici și părinți? Și tocmai pentru că sunt cei mai inteligenți și mai buni, aceștia sunt copiii care vor simți cel mai bine discrepanța dintre ce-ar fi trebuit să fie civilizația occidentală și ce aceasta a ajuns să reprezinte, tocmai pentru că sunt cei mai buni acești copii vor trebui să gestioneze la o vârstă prea fragedă sumbra realitate spre care îi împingem sistematic. Drogurile, excrocheria psihanalizei, iluziile interesate ale psihiatrie moderne, ecosistemul sumbru al rețelei Internet sunt cu toate la îndemână, se pare că noi cei maturi am avut grijă până și de asta.

Da, suntem mai deprimați ca niciodată, noi cei în vârstă ne binemerităm depresiile tocmai pentru că suntem vinovați pentru depresiile copiilor noștri. Dar contrar suspinelor marxiștilor de serviciu care postulează depresia ca boală a secolului XXI, tămăduirea este, ca mai întotdeauna, în propriile noastre mâini. Oricât de dureros ar fi pentru copiii noștri, noi părinții și bunicii lor nu merităm decât să fim ignorați căci pentru ei ieșirea din depresie înseamnă reluarea cursului civilizației occidentale de dinainte de a li se fi născut părinții sau bunicii, dinainte de Freud, de Revoluția Bolșevică, dinainte de von Bismarck sau de Marx, dinainte chiar de 1789. Căci pentru copiii noștri ieșirea din depresie înseamnă redescoperirea și exaltarea excelenței și a culturii, a credinței și a diferenței.

Nu știu dacă viitorul Europei înseamnă tineri reacționari albi scăpați de inhibiții și depresii, dornici de luptă, pregătiți pentru Reconquista sau urmașii celor pe care-i importăm din Africa / Asia dar cred că ieșirea din depresie va fi dureroasă, cu atât mai dureroasă cu cât copiii noștri vor zăbovi mai mult în preajma ideilor noastre.

Autor: Ovidiu Tânjală

Sursa: https://taxfreedomday.ro/2022/11/28/e-mai-usor-sa-fim-deprimati-decat-sa-fim-silitori/

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu