Analize și opinii

Scrisoarea unei bunci către nepoata #Rezist din afară: ”Vino și rămâi acasă. Pentru că acasă e numai într-un loc și nu are plural!”

Sunt, iată, mai bine de opt ani de când ai plecat, umplându-mi inima de dor și nemângâiere. Erai nepoata mea favorită, probabil și pentru faptul că ai crescut alături de mine, sau faptul că, în aproape toate vacanțele tale școlare, ai venit și ai stat și la mine, mai mult când erai mică, mai rar când ai mai crescut, în timp ce pe ceilalți nepoți i-am văzut mult mai rar.



Te-am primit totdeauna cu multă dragoste și multă bucurie, fiindcă mi-ai dat ocazia să retrăiesc momentele fericite din perioada când mama ta era mică. Copiii cresc, apoi pleacă, și, dacă nu vin imediat nepoții, o casă cu doi bătrâni se pustiește. Din fericire, tu ai venit repede, dar fericirea n-a durat foarte mult. După ce ai intrat la liceu, ai început să vii mai rar, din ce în ce mai rar, și să stai din ce în ce mai puțin. Mă amăgeam tot timpul că ești ocupată, că înveți – eu așa avusesem impresia că ai fost la primară și gimnaziu, și așa am crezut că ai fost și la liceu.

Dar a venit șocul bacalaureatului, da, știu, a fost problema aia cu camerele, s-a înjumătățit procentul de promovabilitate, dar, pentru Dumnezeu, tu erai o elevă bună, iar notele alea de doi și de trei oricum nu se puteau justifica doar prin acest aspect. Și știu ca te-am rugat, te-am implorat să înveți, să iei bacul în toamnă, sau chiar peste un an, să mergi la facultate, să-ți faci un rost, dar tu nu, și nu, și nu, ai decis să pleci, deși, și Dumnezeu mi-e martor, niciodată n-am știut, și nici acum nu știu, ce ți-a lipsit, ce n-ai avut, ce te-a nemulțumit, fiindcă și eu, și bunicul tău, de părinții tăi nu mai vorbesc, să facem tot ceea ce am fi putut pentru ca ție să-ți meargă bine. Ai plecat, însă, fără să-ți pese de rana pe care mi-ai făcut-o, și mie, și bunicului tău, și părinților tăi. Ai plecat, ai spus, ca să-ți faci „o viață mai bună”. Am suferit, dar m-am gândit că, poate, tu știi mai bine ca mine. Și ai plecat!

Atunci mi-am făcut și cont de Facebook, ca să putem comunica mai ușor. Tu nu mi-ai scris, însă, niciodată, și nici eu n-am făcut-o, dar ți-am urmărit cu sfințenie postările. Peisaje, flori, motivaționale, pisici, și multe-multe poze cu tine. Mă bucuram mult când vedeam că ai mai postat o poză, aproape îmi venea să sărut sticla monitorului. Nu mai știam nimic, aproape nimic, despre tine, în primul an am vorbit, cred, de vreo patru ori la telefon, dar nu mi-ai spus niciodată concret nici ce faci, nici cât câștigi, îmi spuneai doar că ești „bine” și-atât. Apoi, după doi ani ai venit acasă, dar nu mai semănai cu fetița care plecase. Veniseși cu un Touareg care părea un uriaș pe lângă umila noastră Dacia pe care o aveam din 1988, și poate asta m-a făcut să te văd mult mai mare, mai puternică, mai aspră decât cum te știam. Te maturizaseși, dar aveai și cearcăne, pe care le-am pus pe seama oboselii și a drumului lung. N-am vorbit nici atunci foarte mult, ți-am dat un goblen pe care îl cususem eu, cu mare dragoste și mult dor, dar m-ai refuzat, aproape furioasă: vai, bunico, dar crezi că pe dincolo folosește cineva așa ceva? Mi-ai lăsat două pungi de cafea, câteva ciocolate, o sticlă de whisky, chipurile pentru bunicul tău – când, oare, băuse el whisky, și, dacă n-a făcut-o la tinerețe, când era și sănătos, de ce-ar fi făcut-o la bătrânețe? -, o sută de euro, iar eu am vrut să-ți dau, îmi amintesc perfect, o mie de lei, dar, fiindcă nu aveam prin casă, trebuia să mă duc la bancomat, ai renunțat, ai zis ceva în genul: cum să primesc așa ceva, adică eu îți dau bani și să primesc de la tine tot bani?, și dusă ai fost.

Apoi, ai venit și anul următor, și peste un an a murit bunicul tău, și ai venit și atunci, și încă o dată în 2016, și ultima dată în 2017. Și, îmi amintesc perfect de bine și acum, atunci, în 2016, mi-ai adus 20 de euro, iar eu ți-am dat o mie de lei, că rămăsesem singură, dar de data asta i-ai acceptat, n-ai mai protestat, și, sincer, m-am bucurat c-ai procedat așa, că doar pentru tine îi strânsesem. Iar în 2017, nu mi-ai adus nimic, dar eu m-am bucurat și doar că te-am văzut, și tot o mie de lei ți-am dat, că mai mult n-am avut.

Încă de-atunci, motivaționalele, priveliștile, florile și selfiurile începuseră să facă loc unor altfel de mesaje, cu alt subiect. Am văzut mai multe postări, dar câteva mi-au atras atenția în mod deosebit. Una era o poză cu un grup de bătrâni, ca mine, ca bunicul tău, însoțită de un text în genul: „Boșorogilor, care de trei decenii votați PSD-ul, din cauza voastră nu ne putem noi întoarce acasă, n-aveți de gând să crăpați o dată?”, și, sincer, m-am simțit vizată, fiindcă și eu, și răposatul tău bunic exact asta făcusem, votasem într-una PSD-ul.

Am plâns atunci o săptămână, dar apoi m-am decis: dacă prețul de a te vedea din nou acasă, definitiv, e să mor, asta o să fac! Poate că eu am trăit și așa prea mult! Am prins curaj și ți-am dat telefon, spunându-ți că-mi este foarte dor de tine și că vreau să te mai văd înainte de a muri. Și că vreau să trec casa pe numele tău. Ai fost așa de nervoasă, mi-ai vorbit așa de urât! Că, dac-am vrut asta, de ce n-am făcut-o atunci când ai fost în țară, și altele asemenea. Apoi, te-ai mai calmat și mi-ai spus că nu vrei, în niciun caz, să mor.

Apoi, a fost rama aia, cu MUIEPSD. Mă crezi, mă poți crede că, atunci când am văzut-o, nu știam ce înseamnă MUIE? Abia când mi-a spus cineva, am aflat. Și nu vreau să-ți spun cum m-am simțit. Dar, după un timp, m-am mai liniștit, și mi-am spus: cine știe, dacă aș fi știut, de la vârsta la care ai aflat tu, poate nu s-ar mai fi născut nici mama ta și, evident, nici tu.

Cuțitul mi l-ai înfipt în inimă săptămâna trecută, cu postarea aia: „Mamă, tată, bunici, vă spun clar, dacă votați cu proasta de Dăncilă, un euro nu mai vedeți de la mine!” Așa? Ce euro am văzut eu de la tine? Și eu, și părinții tăi am muncit toată viața cinstit, și nu am primit un leu pomană. Am trăit simplu, ne-am permis doar câteva concedii și Dacia aia pe care bunicul tău a condus-o până cu un an înainte de a muri. Dar nici n-am vrut mai mult! Eu și bunicul tău am trăit toată viața în sărăcie, dar nu ne-a lipsit nimic! Și mai ales, nu ne-a lipsit dragostea, care dragoste, scuză-mă, nu am văzut-o niciodată, în anii din urmă, pe chipul tău. M-ai jignit grav, în repetate rânduri, și pe mine, și pe părinții tăi, dar, știi ce? Eu tot te-am iertat, și tot te iubesc.

Vino acasă, ca să închid ochii liniștită. Îți las ție, și casa, și tot ce mai am, numai vino și rămâi acasă. Pentru că acasă e numai într-un loc, și nu are plural. Vino și fii lumina ochilor mei, vino și trăiește și tu, cum am făcut-o și eu, și mama mea, și bunica mea, și mama ta, și toate femeile din neamul meu: simplu, dar curat și, crede-mă, fericit. Vino, mărită-te și fă un copilaș, urechile mele bătrâne s-au uscat de dorul gunguritului unui copilaș. Vino, hai vino, nu mai zăbovi printre oameni care nu te iubesc și pe care nu-i iubești.

A ta bunică, ce te iubește mult…

Sursa: Adrian Stoica Facebook

Abonează-te la newsletter