În 2008, număratul viitorilor kilometri de autostradă era o probă electorală tare. 800, 1000, 1200, promisiunile rulau lin pe ecrane. În 2011, contorizarea s-a transformat într-o numărătoare inversă. A1, singura noastră autostradă dintr-o bucată, a ajuns de la 109 km la 4 km. Restul s-au făcut praf, pentru că marea Companie Naţională de Autostradă n-a avut bani de întreţinere.
După fraza asta, conţinută într-un răspuns oficial, nici nu mai are rost să pomeneşti taxele de drum, rovigneta, benzina umflată de accize, furturile din domeniu, faptul că banii ăia întreţin întâi şmecheri politici, regi ai asfaltului şi abia în ultimul rând asfaltul. Aici e vorba în primul rând de o incompetenţă administrativă în stare pură.
Dacă Guvernul nu vrea sau e incapabil să reducă “pierderile tehnologice” din domeniu, măcar ar trebui să asigure fonduri pentru a nu pierde ceea ce are deja. Abia după aceea se pune problema dacă poţi sau nu să construieşti ceva nou. Dar administraţia României seamănă perfect cu o broască fixată pe masa de disecţie. N-are creier, n-are măduvă, iar “elevul” Băsescu se ocupă acum de “tubul digestiv” din vămi pe care îl scutură puţin. În timpul ăsta, diverse ministere, pe post de picioare, zvâcnesc la diverşi stimuli. Ministerul Turismului agită frunze şi face reclamă României, alte entităţi construiesc drumuri, poduri, case, pun flori şi borduri.
Dar, datorită acestei alocări aberante a resurselor, şoselele se strică într-un ritm mai rapid decât apar altele noi. O cifră seacă şi teribilă arată că 61,15% dintre drumurile naţionale sunt praf şi pulbere. Carpathian Garden e pe cale să devină o fortăreaţă inexpugnabilă pentru străini, deja am avea nevoie de turişti aeropurtaţi.
Asta pentru că şi căile ferate sunt la pământ. Dacă compari Mersul trenurilor din anul 2000 cu cel de azi te sperii: unele distanţe care erau acoperite în două ore şi jumătate, acum sunt parcurse în patru ore. Pentru români, starea infrastructurii echivalează cu un asediu nedeclarat. Datorită timpilor de transport uriaşi atât pe calea ferată, cât şi pe şosele, preţurile multor produse cresc vertiginos. În unele zone industriale, tot datorită transporturilor imposibile, au apărut monopoluri zonale. În acest timp,
Executivul merge mai departe neglijând aceste investiţii vitale în întreţinerea căilor de comunicaţii. Practic, ca să trăiască în continuare aşa cum ştie, România a ajuns să-şi mănânce autostrada. Ţărişoara e varianta modernă a miticului şarpe Ouroboros care îşi devora coada. Există totuşi o diferenţă. Şerpăria guvernului Ouro-Boc îşi devorează întâi cetăţenii.
autor: Marius Nitu
sursa: gandul.info
Adauga comentariu