Vin Sărbătorile Pascale şi se reaprinde discuţia legată de mielul la cuptor şi, prin extrapolare, despre consumul de carne în general. Activiştii vegani nu ezită să-i numească pe creştini în diferite feluri: ucigaşi, mâncători de cadavre ş.a.m.d. Atunci când vor să fie persuasivi, spun că Domnul Iisus nu a mâncat miel (pentru că nu scrie în Evanghelie), că uite, cinul călugăresc nu consumă nici el carne, ba chiar cineva s-a hazardat să afirme că zorii creştinismului ar fi aparţinut unor comunităţi vegetariene, care mai târziu, decăzute şi corupte, s-ar fi dedat uciderii fraţilor noştri patrupezi.
Reiterez ceea ce spun periodic când sunt provocat de oameni care nu-şi cunosc posibilităţile: nimeni nu este interesat de discuţii cu un lăcătuş care nu a pus niciodată mâna pe scule. În teologie e la fel, opiniile formulate de ce care nu s-au supus imperativelor formării hermeneutice nu ajută în nici un fel. Este nevoie de mulţi ani de şcoală în umbra maeştrilor (Sfinţii Părinţi ai Bisericii, scolastica medivală, rabbinii Talmudului şi midrashului) pentru a fi capabil de a formula întrebări corecte şi a găsi răspunsuri adecvate. Aventurarea în discuţii fără efortul de formare personală nu face decât să vădeasca dispreţ şi descosiderare pentru subiectele disputate.
Dintru început voi spune că mâncăm carne pentru că trăim acum şi aici. Acum, adică într-un climat aspru şi constrângător, şi aici adică în această perioadă aparţinând sfârşitului de ciclu cosmic. Este foarte adevărat că în Paradis oamenii nu mâncau carne, dar clima de atunci era o nesfârşită primăvară, şi totul se oferea omului culegător cu minim de efort. Consumul de carne devine permis (deci necesar) abia după Noe, momentul trecerii de la Vârsta de Argint spre Vârsta de Bronz în doctrina ciclurilor cosmice. Această permisiune este explicită, semn că ceva s-a schimbat atunci, o transformare masivă a climei şi a feţei pământului care a făcut necesară transformarea alimentaţiei.
Cel mai posibil după potop s-a făcut frig. Cea mai bună metodă ca să te încălzeşti este consumul moderat de carne, şi mai ales de grăsime animală. Barbaţii care experimentează posturi negre de câteva zile şi săptămâni ştiu că nu foamea este problema (în postul negru dedicat nici nu există senzaţia de foame), ci frigul. Devii dependent de temperatura ambientală, ca un crocodil. După zece zile fără hrană începi să tremuri dacă nu ai o sursă de căldură care să te echilibreze. Este aşadar normal pentru un indian aflat în mijlocul unei naturi blânde să nu consume niciodată carne. Dar un cioban care e în transhumanţă şi-şi paşte turmele în luncă, prin zăpadă, carnea e o problemă de viaţă şi de moarte.
A mâncat Domnul Iisus mielul pascal? Neîndoielnic. Ca etnic evreu aici pe pământ, Logosul a practicat Legea lui Moise. Ştim că urca la Ierusalim cu ocazia Paştilor, lucru pe care orice evreu trebuia să-l facă. Or, cine respectă cele mari ale unei religii, respectă şi cele mici. Iar printre cele mici era imperativul consumării mielului pascal, ritual obligatoriu. Ieşirea 12, 3-11 este plină de injoncţiuni despre acest lucru: mielul (ori iedul) să fie de un an, să fie de parte bărbătească, fără cusur, să se rânduiască atâţia oameni cât îl pot mânca în întregime fără să lase nimic pe a doua zi, din aceeaşi familie ori vecini, carnea să fie friptă (nicidecum fiartă), apoi consumată cu azimă şi ierburi amare, îmbrăcaţi pentru fugă, cu toiagul în mână, în grabă.
În fiecare an evreii erau chemaţi să-şi amintească fuga din Egipt inclusiv prin consumarea mielului pascal în maniera în care a făcut-o generaţia lui Moise. Domnul Iisus, ca evreu, a respectat acest ritual. De ce nu scrie explicit Evanghelia acest lucru? Din acelaşi motiv pentru care nu scrie că Domnul şi Apostolii respirau, de exemplu. Nimic din ceea ce este implicit, normal pentru acele vremuri şi locuri nu apare în text. Tot Orientul mănâncă cu mâna dreaptă, nicidecum cu stânga, din raţiuni de igienă. Scrie oare Biblia că Domnul a mâncat cu dreapta? Nu. Înseamnă oare că s-a abătut de la manierele obişnuite? Nu înseamnă. Biblia nu este manualul de utilizare a unei maşini de spălat şi nu trebuie să avem asemenea aşteptări de la textul sacru.
Citim din parabola întoarcerii fiului risipitor că tatăl a tăiat pentru el, în semn de bucurie, viţelul cel gras. A transformat evenimentul acesta într-o sărbătoare prin consumul de carne. Mai citim acolo că fiul cel mare îi reproşează tatălui că nu i-a dat niciodată lui şi prietenilor lui un ied ca să se veselească. Domnul nu foloseşte în parabola aceasta nici salata de fructe, nici şniţelele de soia ca semn al bucuriei, ci carnea ierbivorelor. Indirect, constatăm că se face o conexiune între carne şi bucurie, după cum în Vechiul Testament ospitalitatea lui Avraam este materializată tot printr-un viţel.
Mai opinează unii, în căutare de autoritate pentru elucubraţiile lor, că primele comunităţi creştine ar fi fost vegane. Serios? La Sinodul Apostolic, atunci când se pune întrebarea dacă Legea lui Moise trebuie păstrată în noua religie, Sfinţii Apostoli păstrează doar injoncţiunile legate de consumul de carne: fără carne jertfită idolilor şi fără sânge, vehicolul vieţii. Cum ar fi putut aceste porunci să fie deducate unor comunităţi de vegani? De regulă, după ce le spunem aceste lucruri celor care-şi caută justificarea pentru ideologia lor, îşi dau arama pe faţă şi încep să înjure creştinismul, pentru că nu se găseşte la înălţimea exigenţelor lor.
Aşadar, nu este nici un păcat să consumăm din când în când carne, asociind-o sărbătorii şi bucuriei. Doctrina creştină ne arată că dreapta măsură în această privinţă este ceea ce ne trebuie, şi ne explică indirect şi în ce constă dreapta măsură. Nici creşterea industrială a animalelor, nici consumul zilnic de carne nu sunt creştineşti, ci patologii ale spiritului modern, anticreştin. Nu avem, în calitate de creştini, vreun motiv să devenim vegani, este suficient să ţinem posturile mari, zilele de miercuri şi vineri. Cine vrea mai mult poate ţine post şi lunea, apoi posturi negre periodice, chiar de mai multe zile. Biserica are exerciţiul şi doctrina ascezei, acestea nu sunt secrete.
În cele din urmă să nu uităm că Domnul Iisus este Mielul lui Dumnezeu, nu brocolli lui Dumnezeu, cel care se jertfeşte pentru turmă, nu se smulge din strat. În logica sacrului nici măcar metaforele nu sunt întâmplătoare pentru că sunt menite să valideze în cele din urmă comportamente. Atunci când este întrebat cine e aproapele nostru, Domnul Iisus numeşte în mod intenţionat un samaritean, neam cu care iudeii era în conflict, pentru a purifica conceptul de aproape de exclusivismul său etnic, dar nu merge spre oi, capre şi vite, cum vor acum veganii. Putem sacrifica animale din când în când fără mustrări de conştiinţă, asociindu-le sărbătorii, bucuriei şi ospitalităţii, aşa cum ne arată textul sacru. Dacă au făcut-o Avraam, Moise şi Domnul Iisus, atunci putem s-o facem şi noi fără teama de a greşi.
Autor: Radu Iliescu
Adauga comentariu