Analize și opinii

Poveștile despre vaccin, fascinante ca „O mie și una de nopți”

Urc în autobuzul 300 la capăt de linie și merg până la capăt de linie. Mă așez pe primele scaune de după locul gol de pe culoar, cel care, teoretic, este pentru cărucioare și scaune cu rotile. Când am fost în Geneva, vai, parcă în altă viață, am remarcat că la ei, acolo, în acel spațiu, nu se așează nimeni nici picat cu ceară. Desigur, trotinetiștii noștri încă urlă ca bezmeticii „Vrem o țară ca afară!”, dar ei nu au învățat nici măcar regula elementară, aia cu „ține dreapta”. Acum, nu putem avea nici așa mari pretenții, ei sunt toată ziua de stânga, le fluieră comunismul în căști. Ce comunism, maoism în toată regula.

Am zis că m-am așezat pe scaune, adică două, că atâtea sunt, nu că aș fi luat proporții. Nu încă. Mi-am pus poșeta alături, să nu pățesc ca la metrou, unde, deși sunt cât se poate de clar puse semne unde să stăm, se găsește câte una, cu două măști și vizieră, care vine și aproape ți se așază în brațe. O doare la bască de alte reguli, ea se închină doar la mască.

Pe locurile din față, acolo unde sunt alea patru scaune mai joase, stătea un domn mai în vârstă, a urcat odată cu mine și i-am remarcat distincția, pentru că care se vedea de la o poștă. Genul acela de modă veche, care își ridică pălăria atunci când întâlnește o doamnă.

La următoarea stație au urcat trei doamne. Două s-au așezat pe scaune, lângă distinsul domn, și una a rămas în picioare. Își continuau discuția începută jos, dar atât de tare, de parcă ar fi vrut să le vestească celor ce așteptau în stația următoare că vine 300. Despre mâncare, despre emisiuni tv cu vulpițe, despre glandă, de la care se îngrășase una. Domnul parcă s-a ghemuit puțin, să se ferească de vorbele lor. Și s-a produs catastrofa. L-a apucat tusea. Și-a fixat mai bine masca pe nas și a privit cum cele două femei așezate în fața lui au țâșnit ca din pușcă în picioare.
—  Bre, dacă ești bolnav, de ce păcatele mele umbli cu autobuzul?, l-a apostrofat una.
—  Nu sunt bolnav, am un acces de tuse, a răspuns el.
—  Ăsta e covid în toată regula, a decretat una. Cred că a sărit pe tine, i-a spus celei care stătuse lângă geam.

Aia s-a șters pe haină.
—  Bre, ești bombă atomică, stai acasă, i-a spus domnului și s-au retras toate trei în locul pentru cărucioare. Și aici au început o dezbatere medicală. Nici nu au remarcat că domnul nu mai tușea, că și-a revenit din ghemuială și privea cu interes pe geam.
—  Îți spun eu că a sărit pe noi covidul, că l-am auzit eu într-o seară pe un doctor că virusul are viteza luminii.
—  Care doctor?
—  Unul care știe.
—  Toți știu, că sunt cu carte.
—  Da, dragă, nu mai putem umbla de hodorogii ăștia care, au n-au treabă, toată ziua sunt în autobuz.
—  Stimată doamnă, nu vă permit să mă faceți hodorog, a zis domnul. Să știți că am fost la vaccin, iar accesul de tuse îl am la prostie.

Astea au înțepenit. La tonul politicos al bărbatului nu puteau începe cearta, să nu pară mahalagioaice. Noroc că le-a stârnit curiozitatea partea cu vaccinul.
—  Ia spuneți, cum a fost?
—  Unde?
—  La vaccin. Cum de ați ajuns așa repede?
—  Păi, am vârsta, noi hodorogii avem întâietate.
—  E, haide, nu o lua și mata așa. Se vede că ești om cu carte. Zi, cum a fost?
—  E, doamnă, cum să fie? M-am înscris, m-am dus, mi-au făcut vaccinul și gata.
—  Hai să stăm jos, dacă e vaccinat nu se ia, a propus una, căreia povestea despre vaccin i se părea mai fascinantă decât O mie și una de nopți.

S-au apropiat iar de scaune, dar numai ea s-a așezat.
—  Cum a fost cu programarea, v-au făcut copiii?
—  Nu, cum să-i încurc? M-am programat singur.
—  Și? A durat mult?
—  Câteva ore.
—  Vai de mine! Cine are timp să stea atâta? La telefon?
—  Nu, pe net, pe platformă.

Femeile l-au privit cu admirație de data aceasta.
—  Parcă era căzută.
—  Mai cade, își revine, a spus omul. Deja se vedea că îl amuză discuția.
—  Bine, lăsați asta. Dar nu vă e frică?
—  De ce să-mi fie frică?
—  De cip.

Omul și-a pus mâna la gură, de teamă, probabil, că masca nu-i acoperă suficient zâmbetul, îngăduitor totuși.
—  Astea-s prostii, cu cipurile.
—  Așa ziceți?
—  Dar nu vă e frică de ce-i mai rău, că o să muriți? Ca ăia din alte țări.
—  Posibil să mor, am totuși o vârstă. Dar nu de vaccin, nu cred.

Toate trei tăceau și îl studiau.
—  Arătați bine, a conchis cea care a vorbit cel mai puțin.
—  Parcă ziceați că-s hodorog, a zâmbit iar omul.
—  E, am zis și noi așa. Să fii sănătos, noi coborâm.

S-au îndreptat spre ușă și, înainte de a păși pe scări, s-au întors și l-au mai privit o dată.
Bărbatul a zâmbit și, dintr-o dată, l-am văzut în fața unei clase de copii gălăgioși. Prima impresie pe care am avut-o a fost că era militar. Nu am îndrăznit să-l întreb. Eu mai lipseam.

Înainte de Domenii s-a îndreptat spre ușă. M-a privit, deși eram convinsă că m-a văzut și înainte, participasem la toată scena.
—  Bieții oameni, sunt atât de debusolați!, a spus el.
—  Ați fost profesor, nu?, l-am întrebat eu.
—  Da, a răspuns el bucuros. Mi-ați fost elevă?
—  Nu, dar recunosc stilul.
—  Doamnă, se vor scrie epopei despre ce trăim acum.

Mai că aș fi coborât cu el, să-l întreb despre școală, se vedea că a iubit mult catedra și elevii. Era un om atât de blajin, i se citea pe ochii care nicio clipă nu i s-au întunecat.
Înainte să coboare, și-a dus mâna la căciulă și a făcut un semn, ca și cum și-ar scoate-o.

Autor: Cora Muntean

Sursa: cristoiublog.ro

Abonează-te la newsletter