Analize și opinii

Plinius cel Tînăr despre primii creștini

Plinius cel Tînăr e trimis de Împăratul Traian în 111 în provincia Bitinia și Pont, cu puteri speciale, conținute în titlul de „legatus pro praetore provinciae Ponti et Bithyniae consulari potestate”. Între 111 și 113, Plinius conduce provincia înzestrat cu prerogativele unui trimis extraordinar al Împăratului. De aici el îl bombardează pe Traian cu scrisori. Aceste scrisori surprind prin numărul însemnat de situații în care proconsulul îi cere sfatul. La toate epistolele, Traian îi răspunde sîrguincios. La vremea respectivă lipsea e-mailul. Nu cred că ditamai Împăratul avea timp să răspundă personal, altfel spus, așezîndu-se în fața papirusului, deși exemplul lui Marc Aureliu m-ar contrazice. Împăratul filosof scria noaptea într-un soi de jurnal, ținut pe frontul războiului cu germanii. Și scria meditații filosofice, în mijlocul gîtlejurilor tăiate și al burților spintecate, și nu planuri de atac și contraatac. Răspunsurile lui Traian le scria (la dictarea Împăratului?) vreun scrib. Chiar și așa era pierdere de timp.

De ce-i scria Traian?
Doar pentru că îl simpatiza?
Nu cred.
Cînd ajung împărați, muritorii uită apropierile și depărtările anterioare. Cred că-și spunea cuvîntul și nevoia de a administra totul, de a nu lăsa nimic în afara controlului.

De ce-l pisa Plinius cu epistolele în care-i cerea sfatul? Evident, din prudența absolut necesară la asemenea nivele din înalta lume romană. Intrigile făceau ravagii între cei din vecinătatea apropiată a Atotputernicului de la Roma. Dacă erai departe de Roma riscai să fii lucrat de binevoitori. Ochii care nu se văd se uită – e valabilă și cînd vine vorba de romani. Mult mai important, pisarea cu solicitări de sfaturi ține de lingușirea Conducătorului. Introducerea, care e formularea cererii de sfat, rămîne în fiecare epistolă expresia lingușirii adresate Împăratului:

„Te rog, stăpîne, să mă luminezi cu sfaturile tale în următoarea încurcătură: trebuie să fac paza închisorilor în fiecare oraș prin sclavi publici, cum s-a procedat pînă acum, sau prin soldați?”

„Pentru mine, stăpîne, este o datorie sacră să te consult asupra tuturor nedumeririlor mele. Cine ar putea, de fapt, să-mi îndrumeze mai bine îndoielile sau să mă limpezească în neștiința mea?”

„Fără să decazi din măreția ta, stăpîne, trebuie să te cobori pînă la frămîntările mele, pentru că tu mi-ai dat dreptul să te consult asupra îndoielilor mele.”

Nu putea rezolva proconsulul aceste probleme și fără a consulta pe Împărat? Firește că le putea rezolva. Pisarea cu epistole ține însă de Cultul personalității lui Traian. Toți cei care-l cultivă, precum Plinius cel Tînăr, joacă teatrul neputinței de a rezolva probleme pe care doar Împăratul le poate rezolva în măreția atotștiinței sale.

Printre aceste scrisori se numără și cea celebră despre creștini.
E celebră, deoarece toate site-urile creștine din lume o reproduc cu o frecvență egalată doar de textele presupuse a fi fost rostite de Isus pe cruce. Realitatea, pe deplin ciudată, deoarece Plinius are toate datele unui păgîn, se explică prin nevoia de a dovedi și azi că primii creștini erau oameni de treabă, dar mai ales o minoritate religioasă luată în serios de oficialități. Creștinismul n-avea însă în ochii autorităților romane, cel puțin pînă la Constantin, altă importanță decît cea a uneia din zecile de culte din imensitatea imperiului. Geniul roman a constat și în toleranța față de alte religii decît cea oficială. Prin urmare, persecuțiile, ivite din cînd în cînd, se explică prin suspiciunea de complot stîrnită de poziția creștinilor față de Împărat. În rest, pentru autorități precum cea întruchipată de Plinius cel Tînăr, creștinismul ține de partea bizară a existenței. Chiar din primele rînduri se distinge neștiința lui Plinius în materie de creștinism:

„Pentru mine, stăpîne, este o datorie sacră să te consult asupra tuturor nedumeririlor mele. Cine ar putea, de fapt, să-mi îndrumeze mai bine îndoielile sau să mă limpezească în neștiința mea? Eu nu am participat niciodată în procesele împotriva creștinilor, nu știu deci pentru care fapte și în ce măsură să aplic fie pedeapsa, fie continuarea cercetării. Și nu puțin am stat la îndoială dacă trebuie să se țină seama de vîrstă, sau dacă nu trebuie tratați copiii altfel decît oamenii mari, dacă trebuie să iert pe cel ce se căiește, sau dacă cel ce a fost cîndva creștin nu trebuie să găsească nici o iertare; dacă trebuie osîndit numai numele, chiar dacă este nepătat, sau dacă trebuie pedepsite doar crimele legate de numele de creștin.” (Din volumul Corespondența dintre Plinius și Traian, Ediție bilingvă, Text latin-român, Traducere și note de Eugen Bălașa, Cuvînt înainte de V. Blănaru-Flamură, Editura Albatros, București, 2003).

Scrisoarea lui Plinius are semnificația unui document de excepție prin amănuntele despre relația dintre autorități și creștini la începutul secolului al doilea, după Christos, pe vremea lui Traian:

„În această ignoranță, iată regula pe care am urmat-o față de aceia care au fost deferiți tribunalului meu drept creștini. I-am întrebat dacă sînt creștini: cînd au mărturisit-o, mi-am repetat întrebarea pentru a doua și a treia oară, amenințîndu-i cu moartea; pe cei care au persistat, i-am trimis la moarte. Căci, de orice natură ar fi fost fapta pe care o mărturiseau, nu mă îndoiam că trebuie să pedepsesc rezistența și neînduplecata lor încăpățînare. Am lăsat deoparte pe alții, posedați de aceeași nebunie, ca să-i trimit la Roma, căci erau cetățeni romani. În curînd, prin faptul că era tratată ca atare, cum se întîmpă de obicei, crima s-a răspîndit și a luat diverse forme. A apărut o scrisoare anonimă ce cuprindea numele mai multor persoane. Pe cei care negau că sînt creștini sau că au fost și care, urmînd formula pe care le-o dictam, au făcut închinăciuni zeilor și au oferit jertfe de tămîie și de vin statuii tale, pe care am pus să o aducă în acest scop o dată cu statuile zeilor, pe cei care, în sfîrșit, l-au blestemat pe Hristos, ceea ce se zice că nu fac niciodată creștinii adevărați, am socotit că trebuie să-i achit. Alții, pîrîți de vreun denunțător, au zis mai întâi că au fost creștini, dar îndată au retractat cele spuse, dînd asigurări că ei fuseseră, este adevărat, dar că încetaseră să mai fie, unii de trei ani, alții de mai mulți ani și unii de mai bine de douăzeci de ani. Toți aceștia au venerat statuia ta și pe ale zeilor; toți aceștia l-au blestemat pe Hristos. Pe de altă parte, ei afirmau că întreaga lor vină sau rătăcire n-a constat niciodată decît în aceasta: se adunau la dată fixă înainte de revărsatul zorilor și intonau pe rînd un imn de preamărire lui Hristos, ca unui zeu: se legau prin jurămînt nu la vreo crimă, ci să nu comită nici furt, nici tîlhărie, nici adulter, să nu-și încalce deloc cuvîntul, să nu retracteze o depoziție făcută justiției; după ce îndeplineau aceste ritualuri, aveau obiceiul să se despartă, apoi să se adune din nou pentru a lua masa, care se compunea de altfel din mîncăruri cu totul obișnuite și, în consecință, curate; de altfel ei renunțaseră la toate practicile menționate după edictul meu prin care, urmînd ordinele tale, interziceam întrunirile. De aceea am crezut necesar, pentru descoperirea adevărului, să pun la cazne două sclave, cărora li se zicea slujitoare ale acelui cult. Dar n-am descoperit decît o superstiție caraghioasă, dusă la extrem; de aceea am suspendat ancheta pentru a recurge la sfatul tău. Chestiunea mi s-a părut într-adevăr că merită deliberarea ta, mai ales datorită numărului mare de învinuiți. Căci o mulțime de persoane de toate vîrstele, de toate stările, atît bărbați cît și femei, sînt și vor fi mereu implicate în această învinuire. Molima acestei superstiții și-a extins ravagiile nu numai în orașe, ci și în sate și tîrguri; cred totuși că este posibil să fie oprită și vindecată. Ceea ce este sigur este faptul că templele, care erau aproape goale, sînt din nou frecventate și că jertfele anuale, mult timp neglijate, reîncep; se vinde pretutindenea hrană pentru animalele ce trebuiesc jertfite, care altădată își găsea puțin cumpărători. Din aceasta se vede clar cît de mulți oameni s-ar îndrepta, dacă li s-ar da posibilitatea să se căiască.”

Se cuvine a observa că:

  1. Proba definitorie pentru a dovedi renunțarea la creștinism sau neapartenența la această minoritate rămîne închinarea la statuia Împăratului.
  2. Lupta împotriva creștinilor din vremea Împăraților romani nu diferă cu nimic de lupta de clasă de pe vremea lui Stalin. Și atunci, ca și mai tîrziu, în timpul Marii Terori, se practică pe scară de masă denunțul, de cele mai multe ori anonim. Față de acest fenomen, Traian, în răspunsul către Plinius, manifestă o prudență ieșită din comun:

Traian către Plinius:

„Ai acționat cum trebuia, scumpul meu Secundus, în anchetarea faptelor imputate celor ce ți-au fost denunțați drept creștini. Căci nu este posibil să se stabilească pentru toate cazurile o normă de procedură uniformă și de neclintit. Să nu fie căutați, dar dacă sînt denunțați și acuzați, să fie pedepsiți; totuși, dacă vreunul nu recunoaște că este creștin și o dovedește în mod vădit, vreau să spun rugîndu-se zeilor noștri, chiar dacă în trecut a trezit bănuieli, să fie iertat pentru pocăința sa. În ceea ce privește listele cu denunțuri anonime, ele nu trebuie să dea curs la nici o urmărire. Acesta ar fi un exemplu deplorabil și potrivnic preceptelor epocii noastre.”

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: https://www.cristoiublog.ro/

Abonează-te la newsletter