Deși eram foarte tânăr iar postcomunismul ne oferea tuturor multiple prilejuri de emoție politică, țin foarte bine minte plecarea doamnei Thatcher de la putere. Pe atunci nu înțelegeam pe deplin opoziția doamnei Thatcher în chestiunea adoptării euro iar mecanismele subterane – atât de banale astăzi – care au dus la debarcarea unei femei căreia îi datoram libertatea proaspăt dobândită îmi erau încă străine. Cert este că doamna Thatcher a pierdut iar modul în care a pierdut m-a făcut încă de pe atunci să privesc cu scepticism și reținere Comunitatea Europeană și mai apoi Uniunea Europeană deși la acea vreme nu aveam încă suportul ideatic dat de școala austriacă de economie care să-mi justifice în vreun fel euroscepticismul.
Doamna Thatcher a devenit istorie iar debarcarea acesteia a făcut posibilă adoptarea Tratatului de la Maastricht și implicit nașterea Uniunii Europene așa cum o știm astăzi.
Au trecut apoi mulți ani, am fost participant și martor la metastaza Bruxelului. Ieșirea britanicilor din UE a fost una din puținele evoluții pozitive, m-am bucurat sincer de succesul acestora. Știam că nu trebuie să am prea multe speranțe de la continentali o dată ce domnul Farage și colegii dumisale vor fi părăsit parlamentul. Știam că de îndată ce conservatorii britanici nu vor mai fi membri acestuia vocea rațiunii va amuți pe continent, știam că singura frână în calea socialismului este reprezentată de conservatorismul anglo-saxon. Nu m-am înșelat, plecarea britanicilor a transformat UE într-un club socialist, de atunci asistăm la avalanșa de ucazuri aberante, în răspăr cu natura umană, ucazuri liberticide și batjocoritoare ale tradițiilor europene, legislație ce ar trebui să clarifice pentru orice persoană de bună credință natura construcției europene.
Deși era limpede că plecarea britanicilor va duce la un recul imediat al libertății pe continentul nostru, speram că britanicii vor onora promisiunea unui Singapore pe Tamisa, o astfel de evoluție ar fi forțat Uniunea Europeană să adopte politici liberale în domeniul economic. Pur și simplu Uniunea Europeană n-ar fi putut exista ca un bloc socialist între zone ale libertății economice precum Asia sau lumea anglo-saxonă, ar fi trebuit la rândul ei să se liberalizeze cel puțin din punct de vedere economic.
Deși reformele propuse de doamna Truss au fost timide iar Londra n-ar fi devenit Singapore, schimbările economice propuse de doamna Truss erau suficient de semnificative pentru ca aceasta să trebuiască să piardă puterea. Aceeași cabală care a îndepărtat-o pe doamna Thatcher a îndepărtat-o și pe doamna Truss, unul dintre puținele merite pe care le-a avut doamna Truss a fost tocmai faptul că prin modul în care a fost deposedată de putere ne-a ajutat involuntar să întrezărim că în chestiunile cu adevărat importante deciziile nu au legătură cu echilibrul politic din parlament.
Chestiunea ruso-ucraineană a făcut ca o cortină de fier să izoleze UE de Asia, Asia fiind o altă sursă de realitate economică care ar fi putut pune probleme socialismului european.
Izolată de realitatea economică atât la vest cât și la est, izolată cât mai etanș de societăți care aplică politici liberale precum cele descrise acum 250 de ani de Adam Smith, Uniunea Europeană câștigă timp pentru a putea aplica politici liberticide, politici socialiste, va putea masca falimentul economic inclusiv prin fagocitarea unor zone încă libere ale continentului precum Serbia, Albania sau eventual Norvegia etc. Practic decizia Marii Britanii de a părăsi UE a rămas lipsită de consecințele pozitive pe care le așteptam cu toții, dimpotrivă a accelerat marșul spre socialism al societății noastre.
Cele de mai sus ne arată limpede că nu întotdeauna evoluții care ne păreau inițial pozitive au avut în cele din urmă rezultatele benefice pe care le-am așteptat. Elitele interconectate de pretutindeni au reușit să golească de conținut votul popular, deciziile unor guverne alese, au creat oportun conflicte/bariere, nu tot ce ne părea inițial dezirabil a și avut consecințele pe care le doream asupra vieților noastre.
De aceea nu pot împărtăși entuziasmul comentatorilor conservatori – americani sau europeni – care văd recenta întâlnire de la Moscova dintre liderii chinez și rus ca fiind o provocare pentru socialismul occidental. Desigur, o Asie a libertății economice va reprezenta o provocare pentru occidentali iar falimentul meritat al politicilor socialiste aplicate în occident nu va întârzia să apară cu condiția esențială ca occidentalii să nu se izoleze de noua construcție pe care domnii Vladimir Putin și Xi Jinping o vor fi negociat în cursul recentei lor întrevederi. Indiferent ce vor decide occidentalii, beneficiile derivate din politicile economice prescrise de Adam Smith – acum mai popular în Asia decât în Europa – vor produce efectele inevitabile, occidentul le poate cel mult întârzia prin blocarea diviziunii internaționale a muncii însă nu va putea evita propriul faliment în absența unor reforme de liberalizare economică.
Încă dinainte de fondarea Sankt Petersburg, Rusia a fost parte a civilizației europene. Istoria Ligii Hanseatice este întrepătrunsă cu cea a Novgorod-ului și este parte a istoriei civilizației libertății așa după cum am înțeles-o în Europa. Propria noastră istorie este marcată de vecinii din est, după secole de rătăcire am revenit în mod firesc în Europa cu ajutorul Rusiei, ofițerii țarului au fost primii noștri profesori de franceză.
Nu cunosc suficient de bine societatea rusă pentru a înțelege dacă o eventuală balansare a acesteia către Asia va fi tolerată de conaționalii domnului Putin, nu știu dacă aceștia o vor percepe ca pe o tragedie sau ca pe o ușurare. Da, am degenerat, Europa de astăzi este o ruină intelectuală și un deșert moral. Nu știu dacă rușii ne văd așa cum suntem azi sau dacă încă ne cred capabili să producem oameni precum Orff sau Thomas Mann.
Așa după cum la Brexit am externalizat britanicilor sarcina propriei noastre libertăți, acum prea mulți dintre noi cred că domnul Putin are datoria de a purta în locul bătălia pentru libertate, pentru libertatea noastră, a occidentalilor. Brexit-ul, domnul Putin, au fost și vor fi dezamăgiri, ne amăgim crezând că alții – și nu noi înșine – au responsabilitatea propriei noastre libertăți.
Autor: Ovidiu Tânjală
sursa: https://taxfreedomday.ro/2023/03/23/amagiri-si-dezamagiri/
Adauga comentariu