Analize și opinii Cultură și Familie

Nimic nou pe drumul spre Lagărul UE

Pentru a da un sens istoric evenimentelor recente din Europa, haideţi să vedem ce spunea Jörg Guido Hülsmann, în 1997, despreresorturile unificării politice.

Totul începe cu modul specific al statului de a exista şi de a „se întări”. Despre taxare, inflaţie şi îndatorare, cele trei căi posibile de creştere a statului:

Cele mai des întâlnite măsuri de creştere a puterii statului, în afară de taxarea vădită, sunt îndatorarea şi inflaţia, pentru că au un avantaj în comun, acela că permit statului să evite taxarea făţişă. Astfel, ajută la evitarea rezistenţei care apare de regulă odată cu fiecare creştere a puterii statului. Totuşi, aceste măsuri nu reprezintă soluţii permanente. Problema îndatorării este aceea că banii sunt în cele din urmă ceruţi înapoi de creditori. Când se întâmplă acest lucru, guvernul îndatorat este forţat să impună taxe mai mari asupra subiecţilor săi. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să înfrunte rezistenţa pe care a încercat să o evite prin recurgerea la îndatorare. Această situaţie ar trebui să fie destul de clară. Dar politicienii cred că pot „rezolva” această problemă într-un mod simplu: prin mai multă îndatorare. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, creditorii vor manifesta reticenţă la prelungirea creditului.

Despre creditori, independenţa şi puterea lor:

statul devine dependent de dorinţa marilor creditori, adică în special a băncilor şi altor agenţi financiari. Problema acestor oameni este că nu pot fi expropriaţi la fel de uşor ca oamenii obişnuiţi. Banii sunt foarte mobili şi atât timp cât există alte state, proprietarii banilor pot evada acolo şi îşi pot salva averile.

Soluţia: extinderea teritoriului pentru mai buna îngrădire şi extracţie a resurselor de spoliat:

Statele au două motive pentru a proceda astfel. Primul este acela evident al controlului mai multor persoane — ceea ce înseamnă venituri fiscale mai mari pentru un nivel dat al rezistenţei şi astfel mai multă putere. Al doilea este evitarea concurenţei politice. Statele învecinate sunt deosebit de receptive faţă de averile, atât în termeni monetari cât şi de competenţe personale, pe care oamenii le pot aduce din alte teritorii. Astfel, pentru fiecare stat, ar fi foarte avantajos să îşi elimine cumva concurenţii. Această eliminare ar duce la creşterea costului de evadare de sub controlul său, astfel că mai mulţi oameni ar rămâne în ţară şi ar plăti taxe mai mari decât ar fi plătit în absenţa eliminării. Acesta este motivul pentru care extinderea controlului politic este însoţită de regulă de creşterea statului. Pe măsură ce sfera puterii sale este lărgită, concurenţa politică este diminuată iar costul emigrării crescut. Prin urmare, taxele pot fi mai mari decât înainte.

Extindere pe două căi: război sau uniune.

Cum poate statul să îşi extindă controlul asupra altor teritorii? Nu există decât două posibilităţi: fie o face prin război şi cucerire sângeroasă, fie prin unificare politică. Bineînţeles, războiul este o afacere foarte scumpă şi riscantă, ce nu poate fi întreprinsă fără creşterea taxării subiecţilor prezenţi. Din acest motiv, se întâmplă adesea ca extensificarea statului să nu poată fi făcută prin cucerire sau altă tehnică violentă de includere a unor noi teritorii (şi populaţii) sub controlul său. În acest caz, singura posibilitate rămasă este calea lipsită de spectaculozitate a unificării politice.

Teoria la lucru:

Cazul ilustrativ nr. 2: Uniunea Europeană

Cazul Uniunii Europene este un excelent exemplu de instituţie centrală care ajută la reducerea costurilor de coordonare a câtorva state foarte îndatorate şi aflate sub ameninţarea contagiunii. În Uniunea Europeană unele state — Belgia, Italia şi Grecia — sunt practic falite. Alte state, inclusiv Austria, Portugalia, Irlanda, Spania şi Suedia, sunt pe punctul de a intra în faliment. Iar restul nu stau nici ele mult mai bine.20 Din ce în ce mai multe ţări membre ale Uniunii Europene au nevoie să fie cauţionate.21 Nu va trece prea mult timp până când nici un investitor privat nu le va mai acorda noi credite. Pentru că statele ştiu acest lucru, au început să devină serioase în negocierile cu ale state. Aceasta a accelerat negocierile care au dus la întărirea birocraţiei centrale bruxelleze. Cele mai multe state au devenit mai interesate să îşi coordoneze politicile financiare şi economice. Le trebuia un instrument pentru facilitarea complicatei negocieri multilaterale. Bineînţeles, Comisia Europeană a primit cu bucurie ocazia de a interveni. În prezent este servitorul statelor noastre. În viitor ar putea deveni stăpânul lor.

Din alt articol remarcabil despre resorturile crizei şi ale formării statului supranaţional european aflăm că

interesele de centralizare ale politicienilor de la Bruxelles, care au văzut în criză oportunitatea extinderii competenţelor lor şi a politicilor de redistribuire de la nivel naţional la nivel european. Nu de mult, van Rompuy declara la Berlin că epoca statelor suverane naţionale a luat sfârşit, deoarece acestea nu pot să supravieţuiască globalizării pe cont propriu.

Summitul care are loc zilele acestea la Bruxelles ar putea fi punctul de inflexiune în care organismul politic european devine, din servitor, stăpân al celor 23 de state semnatare ale tratatului Fiskalunion, printre care se include şi România.

Este interesant, într-adevăr, care va fi soarta Regatului Unit, Ungariei, Cehiei şi Suediei, cele 4 state care au refuzat sau amânat semnarea tratatului.

Iar soarta Europei_şi_mai_unite care va fi?

Asistăm de fapt, în paralel cu salvarea băncilor, la introducerea pe „uşa din dos” a unei uniuni monetare bazate pe transferuri fiscale. În viziunea unor analişti, acest lucru ar asigura stabilitatea zonei euro. Într-adevăr, s-ar putea ca zona euro să devină mai stabilă, dar aceasta nu înseamnă că ar deveni mai prosperă. Dimpotrivă! Acest pas nu reprezintă decât extinderea politicilor de redistribuire de la nivel naţional la nivel european, cu întregul lor cortegiu de efecte perverse prin care se stimulează nemunca şi consumul nesustenabil. Statul asistenţial este de fapt problema principală cu care se confruntă Europa astăzi, iar politicienii europeni mizează tocmai pe extinderea sa la nivel inter-statal ca soluţie a ieşirii din criza actuală. Ne temem că, în final, tot tiparniţa BCE-ului va trebui să acopere viitoarele „găuri” fiscale create de aceste politici iresponsabile.

[S]tatul supranaţional la care visează van Rompuy […] ar îngrădi şi mai mult libertatea economică, restrângând in acelaşi timp controlul asupra guvernanţilor. Nu este exclus ca planurile sale să reuşească. Observăm deja jocul „dublu” al instituţiilor comunitare care urmăresc de la începutul crizei slăbirea statelor membre prin îndemnul la stimulare fiscală iresponsabilă, întărirea mecanismelor centrale de supraveghere bugetară şi bancară, solicitările de mărire a bugetului comunitar şi de introducere a unor taxe la nivel european şi, mai ales, introducerea şi permanentizarea mecanismelor de bailout. Se pune întrebarea, cât timp ar putea rezista un astfel de stat supranaţional? Toate imperiile din istorie au avut o perioadă de avânt economic şi politic, după care s-au prăbuşit sub greutatea propriilor structuri ineficiente şi a grupurilor de interese parazite. Uniunea Europeană încearcă să devină un imperiu tocmai acum când se află deja într-o perioadă de declin evident. Pare tardiv şi nu poate inlocui reformele care ar revigora economia şi dinamismul european. Această încercare politică nefericită nu este doar contrară voinţei europenilor, dar şi interesului acestora de a beneficia de libertatea acţiunii umane în folosul propriu şi al aproapelui.

S-ar putea să mai treacă ani până se ajunge la eşecul final previzibil şi inevitabil, amânat prin artificii politice din ce în ce mai cuprinzătoare. În trecut, acum şi până atunci, soluţia a fost, este şi va fi:

respectarea drepturilor de proprietate, ceea ce ar presupune o reformă temeinică a sistemului monetar-financiar modern, aşa cum susţin reprezentanţii şcolii austriece.

Sau, citând din nou din Hülsmann:

Dacă se doreşte diminuarea statului, trebuie eliminate condiţiile care îi favorizează centralizarea şi, în ultimă instanţă, însăşi existenţa. Principala concluzie care se poate trage din cele de mai sus este că originile unificărilor politice trebuie căutate în regimurile falite. Aşadar, două destinaţii intermediare pe drumul către instituirea unei societăţi libere sunt foarte importante. Prima este abolirea practicii rezervelor fracţionare şi a băncilor centrale. A doua este interzicerea prin lege a datoriilor publice. După atingerea acestor ţinte intensificarea şi extensificarea statului va deveni mai dificilă iar păstrarea libertăţii mai uşoară.

Tudor Smirna
sursA: mises.ro

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Stând strâmb şi judecând drept, stau şi mă gândesc dacă diriguitorii Europei de azi sunt mai nepregătiţi decât cei de acum 20 de ani. Parcă prin anii 90, am făcut ceva bani, din şpaga dată pentru obţinerea de vize de mers în Europa. Se vehiculează prin gura(sic) multor gurişti şi analişti, cifra de peste trei miloane de români care au emigrat. Adică Europa se scufundă, dar românii căpoşi, vor să se scufunde cu ea şi pleacă din ţară să-i fie alături. Când văd că unii mănâncă o pâine albă, ba chiar şi cozonac, pentru kktul pe care îl mestecă cu teorii aburitoare sau frecţii la copac, mă gândesc că mi-am greşit meseria. Pentru că, să fi mâncător de kkt, a ajuns o meserie plătită bine frăţioare. Interesant este şi faptul, că sunt chibiţi care îi dau şi sculele la mână amestecătorului. Respectiv cei ce apreciază mirosul, dar nu pricep nimic de ce miroase aşa rău.

Abonează-te la newsletter