VALORI?
A venit momentul să sintetizăm.
Ca să aleg tocmai un exemplu printre popoare cu o istorie recentă similară celei române: Polonezii, cu o reputație (fenomenologic justificată) de popor ultra-creștin și foarte naționalist, s-au înțepat în masă. Românii nu.
Pentru că în România – spre deosebire de Polonia – există un nucleu dur (reprezentând încă, probabil, o majoritate relativă din populație – dar o să ne lămurim curând în această privință, în funcție de direcția indicată de ac) de oameni cu o specificitate culturală marcată față de Occident, pe care am încercat s-o analizez în această serie de articole. Și acel nucleu dur nu se înțeapă.
De ce?
Răspunsul la întrebare ne duce, evident, către o concluzie de genul „naționalismul/religiozitatea B, spre deosebire de naționalismul/religiozitatea A, nu este cel adevărat„. Ar fi o concluzie suficientă în scopuri propagandistice sau polemice (pro-România, pro-Polonia, anticatolice sau pro-catolice, etc.).
Toată noima relativismului istoric (o școală la care mă conectez, via, de exemplu, marele Oswald Spengler) este să nu concluzionăm niciodată așa, ci mereu întrebând: „adevărat din perspectiva cui?„.
Prin urmare, nu avem cum să nu practicăm nominalismul terminologic (atât de înfierat de teologie – mai ales catolică): în prezenta serie de articole, în scopuri în mare parte stilistice (românește: de provocare), am folosit termeni precum „tribalism„ și „superstiție„ aplicat românilor, în timp ce vorbeam despre „naționalism„ și „religiozitate„ spre a descrie ceea ce observăm la popoare mai occidentalizate. Aceste perechi terminologice ar putea fi inversate fără daune conceptuale prea mari. Oricum, din punctul de vedere al Occidentului cel mai avansat (în degenerare), care este post-național și post-creștin, sunt cu toate niște manifestări ale aceleiași înapoieri culturale – deși, în realitate, doar fenomenele poloneze pot fi descrise astfel în mod legitim, fiind, într-adevăr, un fel de versiune vintage, depășită, a modelului occidental.
Contează, deci, mai puțin felul în care etichetăm modul de raportare la neam și la biserică al unora și al altora. Contează, în schimb, foarte mult diferența specifică. Din ce constă?
Cum am semnalat mai sus, o perspectivă occidentală nu are cum să deosebească ceea ce se vede în Polonia de ce se observă în România – pentru că în ambele cazuri, singurul concept disponibil va fi cel de valori: valori naționale sau familiale, valori religioase (ori creștine), etc.. În cel mai bun caz, vor remarca în România niște discrepanțe în practicile de zi cu zi, precum și în reflectarea politică a „valorilor„. Cum ar fi faptul că forțele naționaliste nu au ajuns niciodată la putere prin vot popular, și că populismul la români a fost mereu întruchipat de forțe politice (mai nou, PSD-ul din anii 2010) cu un discurs social-democrat spre marxist, cosmopolitist și ecumenist. Și discrepanțele, bineînțeles, vor fi atribuite, ca la Aristotel, „rezistenței materiei„: subdezvoltare, superficialitate, ipocrizie, prostie, etc.. Ca multe alte culturi, cultura occidentală suferă de orbire culturală: se vede doar pe sine; restul universului cultural uman este doar un haos care nu reușește să se înalțe până la nivelul ei, adică la nivelul „culturii – așa cum termenul era folosit înainte de gândirea antropologică (bune maniere, curs de pian, beletristică).
Realitatea e cu totul altfel. În realitate, pentru acel nucleu dur de români neînțepați, neamul (construit arborescent și analogic în jurul nucleului familial), precum și „cele sfinte„ nu sunt valori. Sunt realități ale vieții de zi cu zi. Doar căpșunarii bine înțepați care fac propagandă USR din Hamburg sau Uppsala cred că mersul la biserica strămoșească, îngrijirea mormintelor și datina în general pot fi înlocuite cu niște sesiuni de bigotism YouTube cu vreo măicuță cu porniri teologice și logoree verbală, sau cu „vorbe de duh„ pe chat cu vreun preot căpșunar stabilit la Madrid. Tot ei (și ascendenții lor prost inspirați) au impresia că poți avea copii pe Skype. Sau că nu prea contează că nepoții știu doar suedeza și engleza, contează să aibă camera de dormit plină de stegulețe și de icoane. Sociologia respectivă este, în mod previzibil, cea creată de Nicolae Ceaușescu și Teodor Zamfir: românul standardizat, românul Irina Nistor, românul VHS, românul fără accent, românul crescut în beton, deci hors-sol – prima generație afectată (sau chiar produsă) de ingineria socială. Sau, spre a parodia un clasic cam preacurvit între-timp: românul recent.
Restul, nucleul dur, nu are în mod necesar conștiință de sine drept „naționalist„, uneori nici măcar drept „creștin„ – și, într-un fel, în contextul unei culturi fără elite culturale, acea nesiguranță subiectivă este justificată: dacă omul a călătorit puțin, sau se uită la filme, nu prea are cum să se recunoască în creatura standardizată, ușor caricaturală și zombificată prezentată drept „naționalist„ în Occident (sau, mai nou, pe periferia lui „iliberală„): „Bă, ăștia-s comuniști, măi!„.
E ceea ce-mi spunea prietenul A., țăran, hamal și bucătar, din Cojocna, la masă la birt, când eu eram încă cu reverii „iliberale„. Și prietenul A. avea dreptate. În timp ce vând „modernitate„ (deci Sputnik și/sau Pfizer) în capitală și orașele mari, ceea ce Putin și Orbán au creat în provinciile lor cultural înapoiate este un nou sovietism, un nou Komsomol cu valori creștine și naționale. Valori, adică: vorbe. Realitatea e Pfizer, Sputnik și QR.
Gândirea valorilor este forma specific postmodernă a modelului cultural occidental: când procesul care ducea de mult societatea spre indiferențiere ajunge spre completare (când africanul de nord Zemmour poate deveni eroul naționalismul francez, etc.), nihilismul e adus în fața oglinzii, și, în general, nu prea suportă ceea ce vede (cei care au rezistat la acea priveliște, au acceptat-o, chiar s-au identificat cu ea – precum E. Macron – au trecut dincolo de oglindă). Atunci începe un proces psihologic de denegare. Valorile sunt vorbăreala prin care nihilismul ajuns în faza denegării încearcă (și de multe ori reușește) să se amețească.
Doar că, dincolo de mirajul valorilor, dincolo de falsa-conștiință, omul postmodern, omul atomizat, are, de fapt, o conștiință implicită – dar foarte preciză – a destinului său (acesta din urmă fiind, pentru a-l cita pe clasicul maghiar: a fi fără destin). Oamenii nu acționează în funcție de ceea ce gândesc, ci gândesc în funcție de ceea ce fac. Omul de turmă, oaia umană, e ca apa: alege calea cea mai ușoară. Emigrația departe de bunici era calea spre o viață mai ușoară. În dictatura davosiană camuflată în „state europene„, e mai ușor (cel puțin deocamdată) să trăiești după ce te-ai înțepat (desigur nu pentru că ai scăpa „de virus„, ci de teroare – momentan). Generalizând: e mai ușor să mori decât să trăiești. Iar pentru cei care mai greu admit trecerea lor în tabăra morții, valorile sunt un bun tratament paliativ al sufletului necrozat. Încă o înțepare, și va veni Maia la București să vă dea Moldova înapoi! Încă una, și mă duc!
Dorința aceea de moarte, pe care eu o identificam încă din 2016 sub forma creșterii tumorii USR (într-un articol des citat de presa „euroatlantică„ în limbă cât de cât română – și despre care, prin urmare, putem bănui că a contribuit puternic la expulzarea mea), o vedem acum, trecută de la domeniul valorilor (discursul antinațional, apologia pederastiei, ateismul militant) la cel al faptelor: injecții experimentale, sabotarea economiei autohtone prin mijloace demne de epoca colectivizării, sugrumarea și terorizarea copiilor cu discursul fricii și cu mizeria aia de niqab pseudo-sanitar. Secta lui Șora, după atâți ani în care românul, spre a putea fi înfierat subuman, trebuia poreclit „comunist„, în sfârșit își asumă natura profund bolșevică, și, implicit, faptul că singurul reproș pe care l-a avut vreodată față de N. Ceaușescu este faptul că, din perspectiva lor, acesta din urma nu era suficient de marxist.
Vine momentul „care pe care„, și vreun cuțit, în mod necesar, va ajunge la osul cuiva.
Vor muri și vom fi liberi!
Autor: Modeste Schwartz
Adauga comentariu