Originalul unui interviu al lui Augustin Buzura despre relatia sa cu Securitatea si aprecierea scriitorului despre “Sezonul Parazitilor”.
Am descoperit recent o carte care promite chiar de la coperti, asa ca ma grabesc sa le prezint:
“Oricat ar parea de nefiresc, nu sufar pentru ca, de la Revolutie incoace mai ales, sunt injurat cu obstinatie, ci pentru ca sunt injurat de prosti. Nu ma refer la Mircea Mihaies, care este doar lichea. Inainte de Revolutie, nu a scos nici din greseala un sunet care sa aduca, daca nu a curaj, macar a bun-simt. Vreau sa spun ca nu l-a vazut nimeni. Astazi, a ramas tot nimeni, dar cu N mare, pentru ca a mai imbatranit, iar neputinta si uscaciunea intelectuala i-au sporit otrava. Atata doar ca, se stie, este otrava bine remunerata: patria isi cinsteste ticalosii. In mod normal, n-ar merita sa-mi pierd vremea cu asemenea indivizi, insa crisparea din textele pe care le produc, setea lor de a ma distruge ma pune pe ganduri. Din pacate, este sezonul lor, al parazitilor care-si cauta tot timpul un caine sa-i treaca strada.” – Augustin Buzura
Un fost colonel de Securitate afirma ca scriitorul Augustin Buzura urma sa devina presedintele Romaniei in 1989 iar Ion Iliescu trebuia sa ajunga doar seful Senatului. Insa cel supranumit “Iliescu-KGB” a fost mai iute de picior. Informatiile explozive apar intr-o carte de dialoguri dintre jurnalistul Dan Lupescu si colonelul (r) Ion Sandu, fost adjunct al comandantului USLA – Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista, precursoarea Brigazii Antiteroriste a SRI, unde raspundea direct de securitatea zborurilor efectuate de companiile TAROM si LAR. Volumul “Decembrie ’89 – Scenariul si Regia” a aparut in tiraj limitat la Editura Scrisul Romanesc din Craiova, in urma cu cativa ani. Pentru o mai buna intelegere a dezvaluirilor si afirmatiilor de mai sus republic mai jos un interviu, in varianta sa originala, despre relatia lui Augustin Buzura cu Securitatea. In perioada executiilor comandate de “parazitii” statului, interviul a aparut in fostul Cotidianul, intr-o versiune trunchiata, semnata cu pseudonimul Izabela Niculescu sub care se ascundea un oarecare Razvan Vintilescu. Interviul era urmarea unei calomnii din Cotidianul pentru care Buzura ii solicitase redactorului-sef al fituicii lui Vintu de la acea vreme, Adrian Ursu, un Drept la replica (vezi facsimil in baza textului). Posibil sa fi avut legatura si cu dezvaluirile din carte…
Stimate Domnule Vintilescu,
Vă trimit alăturat răspunsurile la întrebările Dvs. Simt însă nevoia unui preambul. De ce acest interviu? De ce această temă? Nu sunt şef, nu am nici o obligaţie faţă de stat, sunt un simplu particular, deci legea cu dosarele nu mi se aplică. Şi nici nu au apărut elemente noi după sentinţa CNSAS. Ce ziceţi?
1. Cand aţi aflat de existenţa unui dosar în arhivele Securităţii în care figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti”?
Augustin Buzura: Am şase Dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Sigur, când a început nebunia cu dosarele eram convins că nu puteam lipsi din arhivele respective, dar dacă nu ar fi apărut lista cu numele celor pe care Evenimentul zilei, solicita să fie verificaţi, nu le-aş fi consultat niciodată. Nu mă interesa ce s-a spus despre mine şi nici să-i descopăr pe cei ce m-au turnat. Aşa, însă, am primit o comunicare eliberată în baza deciziei Colegiului CNSAS nr.186/13.07.2004, în care se spunea că subsemnatul „nu a fost agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică”. Colegiul CNSAS era alcătuit, la ora când mi se ceruse să trimit un Curriculum Vitae şi o copie după buletin, din următorii domni: Gheorghe Onişoru-preşedinte, Mihai Gheorghe-vicepreşedinte, Claudiu Octavian Secaşiu-secretar, Constantin Buchet, Florian Chiriţescu, Ladislau-Antoniu Csendes, Mircea Dinescu, Viorel-Mircea Nicolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei –Gabriel Pleşu şi Aurel Pricu. Cât despre numele de cod, se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din Dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti”, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu.”
2. În acel dosar se află numai rapoarte ale unor ofiţeri de Securitate, care vorbesc despre dumneavoastră (Florian Oprea, Ioan Creţu, Ilie Merce). I-aţi cunoscut pe aceştia?
A.B.: Erau mult mai numeroşi. Pe unii nu i-am întâlnit. Pe acel domn, Ioan Creţu, nu-mi amintesc să-l fi cunoscut. Florian Oprea era locotenent când m-a luat în primire, iar în 13 decembrie 1990, când mi s-a închis dosarul de urmărire, ajunsese colonel. Dar din miile sau zecile de mii de cititori care-mi cereau autografe sau mă opreau pe stradă, nu puteam şti care este ofiţer şi care simplu cititor ori vreun om care se iluziona că îl voi putea ajuta într-un fel sau altul… Unii voiau să-mi spună cum se trăieşte în închisori, unde se pregăteşte vreo grevă sau doreau să afle adresele Monicăi Lovinescu, ale celor de la Europa Liberă sau ale Amnisty International… De obicei spuneam exact ce credeam… Cititor sau securist, le răspundeam fără rezerve şi precauţii, căci la rândul meu, eram interesat să-i cunosc pentru a afla ce doresc de la mine şi cât ştiu despre mine…Trebuia să mă apăr şi, totodată, să-i descriu pe cât posibil în cărţile mele. Sunt scriitor şi am obligaţia să cunosc lumea în care trăiesc. Toţi scriitorii cinstiţi, care au fost în aceste , au dorit acelaşi lucru: să-şi cunoască adversarii. Iată ce spune căpitanul de informaţii Cinka despre o întâlnire cu un tânăr dramaturg, Vaclav Havel, devenit mai târziu celebru: „Convorbirea cu Havel s-a încheiat cu sugestia mea, că, în caz de nevoie, îl voi contacta din nou. A fost de acord şi a spus că şi el e foarte bucuros că a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui încercări literare”. Aşa au făcut şi alţii. Ar fi absurd să răspund de cele scrise de diverşii ofiţeri în numeroasele lor rapoarte. Toţi aspirau la grade şi toţi se străduiau să le dovedească superiorilor că îşi fac meseria. Nu trebuie ignorat faptul că îmi înregistrau convorbirile telefonice, cum s-a văzut din Dosarele mele. Plus că, diverşi prieteni, imposibil de bănuit de către cei mai mulţi, turnau fără ruşine.
3. Ce fel de relaţie aveaţi cu ei?
A.B.: Ce relaţii puteam avea când ştiam cine sunt şi ce vor? Ei aveau anumite idei fixe şi, de multe ori, mă ameninţau: „La ce vă foloseşte? Vedeţi, aveţi copii şi nu se ştie…” Discuţia noastră dovedeşte că nu mi-a folosit la nimic. Despre ce vorbeam şi ce scriam securiştii erau avertizaţi din timp de turnătorii de care nu m-am ferit niciodată. La un moment dat, din patru colegi de birou, câţi eram la Tribuna, trei dădeau informări despre ce spuneam sau comentau în scris textele mele deja apărute. Pe atunci mă turnau profesionişti, nu diletanţi ca astăzi! După câteva „erori” de ale mele, mă chemau primul secretar al judeţului sau secretarul cu propaganda să mă mustre ori să mă avertizeze că îmi voi pierde postul. Uneori, din aceleaşi motive, eram chemat la Secţia de Propagandă a C.C. din Bucureşti, unde mi se cerea să-mi retrag semnătura de pe diversele proteste. Alteori eram somat să mă desolidarizez în scris de Europa liberă. Adesea îi speriam fără să vreau. Petre Enache, secretarul C.C. cu Propaganda s-a interesat ce mai citesc şi eu i-am spus sincer: „Aceşti bolnavi care ne guvernează” – carte pe care o aveam din întâmplare în buzunar. Mi-a făcut, îngrozit, cunoscutul semn că sunt microfoane, drept care mi-a recitat câteva din cuvântările lui Ceauşescu. Mai frică îmi era când, ore întregi, şeful Inspectoratului, mă ţinea într-o sală de aşteptare din sediul Securităţii din str. Traian, după care mă trimitea acasă fără să-mi spună de ce am fost chemat.
4. În cursul conversaţiilor purtate cu ei, vi s-a părut că încearcă să obţină anumite informaţii de la Dumneavoastră?
AB.: Da. Aveau cam trei obsesii: a) dacă am trimis vreun manuscris de-al meu în străinătate; b) ce relaţii am în Vest şi mai ales la Europa liberă şi c) dacă scriitorii vor să facă ceva, vreo acţiune, vreun act de solidarizare. De această solidarizare se temeau foarte tare. Alţi scriitori, din alte ţări socialiste, o făcuseră cu mare succes. Această obsesie i-a determinat să desfiinţeze Organizaţia de partid a scriitorilor din Bucureşti şi să amâne convocarea şedinţelor de Consiliu al Uniunii Scriitorilor. Căci aici se spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Adesea mă mai căutau să-mi afle părerea şi despre unele cuvântări ale lui Ceauşescu.
5. Cum l-aţi cunoscut pe Ilie Merce şi cum a decurs relaţia dvs. cu el?
AB.: L-am cunoscut în contextul discuţiilor nesfârşite pe marginea romanului meu „Refugii”, trimis tot mai „sus” de către numeroasele cenzuri care, pasămite, erau desfiinţate. La dl Ilie Merce am fost trimis de Consiliul Culturii pentru a da explicaţii în legătură cu greva din Valea Jiului despre care se spunea că am scris în romanele mele „Refugii” şi „Drumul cenuşii”. În cartea mea, „Tentaţia risipirii”, publicată în 2003, la paginile 100 – 114 am descris contextul în care l-am cunoscut şi relaţia mea cu dânsul. Şi tot acolo am transcris şi protestele mele adresate celor ce răspundeau de Propagandă. Mai multe nu am de adăugat din câteva motive: am scris despre imaginea reală a ţării, despre partid şi despre erorile foarte grave ale acestuia atunci când era foarte greu, când partidul era „forţa conducătoare”, iar Ceauşescu era în frunte. Şi când marii patrioţi şi anticomunişti de azi nu erau pe nicăieri. Mi-am făcut datoria atunci. Atât cât am putut. Şi când era foarte periculos. După Revoluţie, când condamnarea partidului, a lui Ceauşescu şi a Securităţii a devenit o modă, am refuzat să scriu. Nu-mi plac vitejii de după război. Iată de ce nu doresc să vorbesc despre dl. Merce. Eu locuiam în Cluj, iar drumul până în Bucureşti era, pentru mine, foarte scump. Veneam rar, doar pentru a discuta cu cenzorii sau la rarele şedinţe de Consiliu, la Uniune. Alţii, azi mari democraţi, se vedeau, desigur, cu dl Merce mult mai des… Sper ca odată şi odată să-şi scrie memoriile. Faptul că este deputat al P.R.M. şi că şi-a asumat profesia pe care a avut-o înainte de Revoluţie, a contribuit la sporirea gălăgiei în jurul lui. Am scris şi împrejurările în care am fost vizitat acasă. Tocmai tipărisem în România literară un fragment de roman întitulat „Opriţi nebunul!”, pe marginea căruia Emil Hurezeanu a scris un foarte bun editorial. La fel, şi Vlad Georgescu. Drept urmare, am fost vizitat acasă de vârfurile Securităţii din acel moment. Am scris şi despre asta, dar la noi, deşi nimeni nu citeşte, toţi acuză. Au vorbit despre Securitate şi cenzură tocmai cei ce nu le-au cunoscut…
6. Aţi apelat vreodată la Merce pentru a vă ajuta?
AB.: Am apelat chiar şi la Ceauşescu să-mi permită să plec din Cluj căci Octavian Paler şi Adrian Păunescu îmi oferiseră nişte posturi. Ca ziarist aveai nevoie de această aprobare. Răspunsul lui Ceauşescu a fost fără echivoc: „Trebuiesc întărite oraşele tradiţionale…” A pledat pentru mine, dar fără succes, şi Gogu Rădulescu, însă Ceauşescu l-a refuzat şi pe el. Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă (de la Dinescu la Ana Blandiana – n.m.), pe mine însă nu a reuşit să mă ajute. I-am spus şi domnului Merce pentru că această dorinţă nu mi-am ascuns-o niciodată.
7. V-aţi exprimat vreo nemulţumire faţă de Merce, astfel încât el din proprie iniţiativă să încerce să vă ajute?
AB.: Da. Atâta doar că ceea ce i-am spus, am scris cu ceva mai înainte în zecile de interviuri publicate, în şedinţele de partid sau în notele de protest adresate partidului. Pe unele le-am publicat în cartea pomenită. Am spus întotdeauna ce cred. Nu mi-a păsat să merg împotriva curentului. Fac acelaşi lucru şi astăzi.
8. Vi s-a propus vreodată să semnaţi un angajament cu Organele de Securitate sau să le furnizaţi verbal informaţii?
AB.: Nu, niciodată. Şi nici nu cred că ar fi dorit, fiindcă le-ar fi dispărut unul din cele mai importante obiecte ale muncii.
9. Când aţi început să vă daţi seama că sunteţi urmărit de Securitate?
AB.: Din primul an de studenţie când era să fiu exmatriculat din cauza unei delaţiuni a primului secretar al raionului din care făcea parte şi satul meu. Apoi, în 10 mai 1961, ziua înmormântării lui Blaga, am fost luat la ora 5 dimineaţa de la cămin şi ţinut o zi întreagă într-un subsol al Securităţii din Cluj ca nu cumva să merg în Lancrăm aşa cum ne înţeleseserăm mai mulţi… Am avut mari probleme şi cu lucrarea mea de diplomă, Shakespeare în psihiatrie, care nu li se părea „justă”, corectă din punct de vedere ideologic. După ce am fost acceptat ca redactor la Tribuna, am descoperit că securişti erau pretutindeni, la fel şi turnători.
10.V-aţi dat seama cine erau cei ce vă turnau?
AB.: Am avut 56 de turnători. Pe mulţi i-am bănuit de la început. Pe alţii i-am recunoscut după scris atunci când mi-am cercetat Dosarul… Nu puţini erau persoane importante… Cu nu prea mult timp în urmă, CNSAS-ul mi-a dezvăluit numele celui ce semna cu pseudonimul Tarboni. Eu i-am iertat. Fiind de modă veche, mă încăpăţânez să cred în justiţia divină. Pe cei mai mulţi i-a pedepsit soarta. Am suficiente exemple concrete pe care nu le dau acum.
11. Credeţi că pentru Securitate ar fi fost un mare succes dacă un ofiţer raporta că v-a racolat ca informator?
AB.: Un foarte mare succes, nu am nici o îndoială. Dar nu cred că aş fi putut trăi făcând un asemenea gest. Mi-ar fi fost greaţă de mine. Nu cred că aş mai fi reuşit să scriu un singur rând.
12. Cum comentaţi cazul Kundera?
AB.: Am urmărit discuţiile şi mi-e imposibil să cred, dar nu pot să nu-mi pun nişte întrebări simple: oare nu este ciudat că Walesa, Soljeniţîn, acum Kundera, şi mulţi alţii, mai puţin cunoscuţi, care au luptat împotriva comunismului şi cărora Estul le datorează întreaga admiraţie şi recunoştinţă pentru lupta lor inegală cu un imperiu, sunt denigraţi cu consecvenţă de către numeroase nulităţi care dau lecţii de morală? Nulităţi care încearcă să tragă semnul egal între cei ce n-au făcut nimic şi cei ce au luptat. Nulităţi care provin adesea din rândurile foştilor comunişti şi ale căror prestaţii sunt mai mizerabile decât ale înaintaşilor lor din Securitate… Uitaţi-vă în jur şi vedeţi cine sunt şi de unde provin marii luptători împotriva comunismului, şi cine sunt acum purtătorii de chaise d’affaire, cum i se spunea pe vremuri ţucalului.
13. În ce măsură v-au afectat pe dvs. acuzaţiile de colaborare cu Securitatea?
AB.: Mă aşteptam să fiu acuzat de orice, dar nu şi de asta. La început, ştiind cine sunt acuzatorii, nu i-am luat în seamă. Dacă repeţi însă un lucru de multe ori, până la urmă ceva tot rămâne, mai ales la noi, unde urechismul şi lipsa de scrupule depăşesc orice măsură. Şi cine mă acuza? Ori nişte copii perverşi dirijaţi din acelaşi punct, copii care habar nu aveau ce s-a întâmplat atunci, ori nişte turnători descoperiţi sau nedescoperiţi deocamdată, care se dau ce nu vor fi niciodată. Important este să fiu ponegrit. M-a durut şi pentru că m-am gândit câte am încasat de la Securitate şi de la cenzură, ce luptă a trebuit să duc pentru fiecare cuvânt, ca apoi să vină un neica nimeni, un oarecine cu biografie falsificată sau cu răni desenate cu acuarelă pe piele şi să-mi şteargă dintr-un condei munca şi suferinţa de o viaţă.
Augustin Buzura
Sursa: Victor Roncea Blog
Adauga comentariu