„O naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei” (Mircea Eliade, „De ce sunt intelectualii laşi„, Criterion, 1 noiembrie 1934).
Un popor, o naţiune, o comunitate, indiferent cum s-ar numi acestea, nu rezistă şi nu poate exista în cuprinsul simplu al istoriei oricărei civilizaţii fără educaţia prin care devine parte a umanităţii. Mă pregătisem să dau o replică abstractă, cu trimiteri comparative la marile valori ale unui trecut confortabil, sprijinindu-mă pe argumentul lui Horaţiu: „Naturam expelles, tamen usque recurret” (Vei alunga naturalul, dar mereu va reveni) administrându-mi o speranţă fardată, dar nemeritată.
Ofensiva destrăbălătoare din educaţie şi-a găsit loc şi în cultură, unde curentele aşa-zis moderniste, mai degrabă mondeniste, îşi refuză ostentativ orice orientare şi consolidare moral-educativă. Din aproape toate creaţiile postdecembriste au fost gonite sublimul, idealul, etosul, reveria, pateticul, şi chiar problematicul cauzal, pierzând în faţa gratuităţii de tip divertisment uşuratic şi a ironiei băşcălioase.
Miniştrii culturii de-a lungul acestei eterne perioade nu au fost capabili de o reală construcţie a unei filosofii a actului de cultură majoră, de asanarea reziduurilor ideologice, de stopare a pseudovalorii tupeiste care se afişează cu obrăznicie în capul listelor de premii a Uniunilor de toate felurile. Nici nu au încercat măcar, prin politici liniare coerente să protejeze bazalul, autenticul, în faţa infiltrărilor decadente şi atotmistuitoare de puritate. Culturalul s-a bezmeticit, iar produsul său a fost preponderent un fetus imatur, cu malformaţii morale ireparabile. Culturalul societăţii noastre s-a încuscrit cu maneaua de pe aiurea şi a schimbat lista de protocol a unor guvernanţi contagiaţi de colierele de aur atârnate la gâtul însoţitoarelor de companie, de mondiali consacraţi, cu cefe groase.
Substanţe culturale autentice nu au mai apărut. Câteva zvârcoliri cu scâncete, câteva nervozităţi răcnite ale câte unui pamfletar sau eseist mai talentat nu pot redefini sterpitudinea, deşertul spiritual şi decondescendenţa generală. Corciţii culturnici au năpădit cu lăturile lor zoioase peste esenţele noastre, batjocorindu-ne simbolurile universale.
Eminescu a ajuns „cadavrul din debaraua naţională”, la care, chipurile!, facem mereu recurs pentru a ne legitima bruma de prezenţă pe un continent al altora.
O nevolnică hoardă de logoreici îşi masturbează limba viperală, schimonosind orice urmă de frumos, orice şansă de abstract şi sublim. Această logoree zoioasă nu trebuie doar pusă la index, după spusele unor literaţi oneşti, ci trebuie vidanjată la canalul propriilor lor dejecţii. Pentru un anume nemernic, care, pe deasupra, a luat şi premiul Uniunii Scriitorilor, România este poligonul imaginar al fanteziilor sale pornografice, iar expresiile lui de rahat uscat nu pot fi trimise decât direct în sorbul vidanjelor de closet stătut. Este de-a dreptul dramatic să constaţi cum, în numele libertăţii de creaţie, se produc cele mai abjecte atacuri asupra esenţei culturii noastre identitare. Pentru ei, Mioriţa nu este neapărat o baladă a românilor, ea călătorind mai peste tot, prin Balcani şi proiectează spiritul mortuar predestinat, fatalismul perdant. Balada, zice-se, este o cacealma, şi nu mai trebuie să facem apel la un asemenea gen protoartistic!
Esenţele noastre nu trebuie să mai ţină de natura primordială, iar cultura pastorală, tradiţională, este predilect tratată ca un handicap ce ne balastează accesul în planul culturii europene. Alogeni fiind, aceşti cretini patentaţi nu au de unde şti că transfigurarea în semnificaţie orfică a existenţei, ba mai mult, a actului martiric!, a luat forma spirituală a evenimentului narat.
Prin asumarea ideatică a morţii, românul ancestral nu s-a îngrozit şi nici nu a devenit defect sau curtezan al laşităţii, ci a translatat moartea spre sublim.
Asasinii culturali, deloc mioritici, au venit cu sortimente contrafăcute de culturi hibride pe care le basculează în ograda noastră în ambalajele multiculturalismului. Îmi susţin convingerea că multiculturalismul este moartea culturilor autentice! Acest concept, lansat cu ingeniozitate de producătorii unei metaordini mondiale, are ca finalitate distrugerea autenticului, delocalizarea originilor, a rădăcinilor spirituale şi tabularasarea mentalului colectiv. Actul de cultură, de creaţie artistică, de ştiinţă, filosofia însăşi produc coagulantul recognoscibil al identităţii de sine, sunt amprenta imaterială a unui patrimoniu irepetabil care produce nu atât diferenţa specifică, pe cât zidesc genul proxim al profilului deveniri oricărei naţiuni.
Aici lovesc năpârcile care au ocupat spaţiul nemijlocit, cât şi pe cel adiacent al culturii românilor. Au reuşit într-un timp nepermis de scurt să producă un mutant greu de identificat în noi înşine. S-a umblat la cromozomul durabilului şi al creaţiei perene pe care l-a supus perversiunilor simple ale consumismului de plăceri uşoare, ale ispitei către digerabil vizual şi apetent la vulgar. Incultul are farmecul său. El se manifestă conform programării sale genetice şi este predictibil. Incultul are un statut recunoscut şi stabil în spaţiul cultural de referinţă. Este un fel de bufon al regelui.
Elita nu se simte ameninţată în vreun fel, pentru că incultul nu încearcă să o uzurpe, ci doar să o şicaneze, doar comparându-se hazliu cu ea, poate ostentativ, dar nicidecum identificându-se cu ea.
Mai simplu, incultul are măsura lungului de nas! Subculturatul este pretenţiosul absurd, este dobitocul ideal a cărui semidoctă devine ţâfnă academică! El se revendică pe sine marilor valori incontestabile şi îşi administrează merite pe care nu le-a avut vreodată. Le mimează schimonosit.
Subculturatul nu se recunoaşte decât în opozabilitate şi negativism, iar dacă i se administrează argumentele care îi deconspiră primitivismul, imediat învinuieşte, acuză, culpabilizează ţipat tot ceea ce îl denunţă, dându-se un mare nedreptăţit, un olimpian neînţeles de „fosilizaţii” zilei. Subcultaratul de la noi este maestru al improvizaţiei de moment, este cel care ajustează fără decenţă spectacolul în detrimentul veridicului, doar pentru că „aşa dă bine la şefuʼ”.
Lipsa de cultură se poate corecta prin acumulare, printr-o reorientare organizată a mobilării personalităţii, prin extragerea din mediul steril sau chiar fertilizarea răbdătoare a acelui steril. Subculturatul este saturat de sine, îşi este suficient sieşi şi nu acceptă alteritatea. Este esenţialmente surprins în dictonul lui Boileau “un prost găseşte întotdeauna unul mai prost ca el, să-l admire!”. De aceea, poate, sălile noastre de teatru, de concerte şi operă, ba chiar şi Ateneul, sunt privite mai mult pe dinafară. Odată intrat, subculturatul se aşază lângă un notoriu respectabil şi de îndată începe să exhale un aer de cocotă, de un ridicol grosier. Teatralizarea dramaticului se mută de pe scenă pe fizionomia lui sordidă şi enervantă, mereu în căutare de prim plan şi atenţie publică. Ce rezonanţă artistică(!), ce trăire a mesajului(!) Nu…, doar să fie văzut…, să dea bine… la spotul de ştiri, că de, este acolo(!), la marele eveniment cultural.
Am secătuit izvorul farmecului incandescent al originalităţii. Am sleit de puteri măduva osului genealogic al sacrului, al reflexivului existenţial şi al marii interogaţii dătătoare de sens căutării şi iluminaţiei divine. Gorunul lui Blaga nu mai este ascultat cu tâmpla minţii şi nimeni nu mai aude cum în fiecare clipă el dospeşte scândurile sicrielor noastre. Un uriaş sarcofag al sufletului comun abuzat de subculturnicul epocii de pojghiţă! Şi totuşi, în această derivă explicabilă, dar nicidecum acceptabilă există filonul energetic omniprezent şi cvasiperceptibil. Recuperarea creatoare a culturii moştenite este posibilă, după cum posibilă este şi despuţirea caselor sufletelor noastre. Chemarea nu este una a trecutului, ci doar a timpului care vine.
Rămâne doar să ecologizăm, fără excepţii, propriile conştiinţe.
Notă – Intervenție consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedință în Parlamentul României
Adauga comentariu