Acest articol face parte dintr-o serie dedicată câtorva ţări din America Latină. Există trei motive care pledează în favoarea prezentării evoluţiilor acestor ţări cititorului din România.
În primul rând, vom arăta că politicile neoliberale practicate de România în trecut şi în prezent, sub patronajul şi la insistenţele binevoitoare ale FMI şi, mai recent, ale Asociaţiei investitorilor străini[1] au fost experimentate în America Latină cu rezultate în cele mai multe cazuri ruinătoare. La sfârşitul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90, America Latină a adoptat cu un entuziam înduioşător reţetele prescrise de vecinul lor de la nord. Dogma neolibarală cunoscută sub numele de „Consensul de la Washington“ propunea un decalog de politici pe care oricare ţară responsabilă şi sănătoasă la minte ar fi trebuit să le urmeze, dacă dorea să-şi asigure creşterea economică şi să iasă din stadiul de subdezvoltare. Elitele din America Latină, impresionate, convinse sau ademenite au acţionat cu promptitudine pentru a implementa aceste politici care se presupunea că vor da rezultate sigure. Luate împreună, aceste politici vizau formarea unui sistem economic neoliberal. Oricât de eficiente ar fi în alte contexte, deşi aceasta rămâne o ipoteză neverificată, aceste politici neoliberale au sfârşit prin a provoca daune imense ţărilor latinoamericane. Santiso (2006) descrie pe larg şi în mod elecvent eşecul politicilor neoliberale şi dezastrul creat prin încercarea de a le pune în practică.
Lecţiile dureroase ale experimentului neoliberal încercat de America Latină ar trebui să mărească rezistenţa faţă de politici similare practicate în România şi să grabească procesul discreditării ideologiei neoliberale.
În al doilea rând, credem că noile modele de dezvoltare adoptate de unele dintre ţările din America Latină sunt relevante pentru România. Precum cele mai multe dintre ţările Americii Latine, România a simţit pe pielea ei dezastrul provocat de cele două ideologii utopice: comunismul (sau socialismul, în cazul Americii Latine) şi neoliberalismul, adică fundamentalismul pieţei. Suntem de acord cu Santiso (2006) că, în ciuda diferenţelor fundamentale, ambele sunt „scheme utopice inventate pe alte plaiuri care sacrifică prezentul unor societăţi întregi pentru un viitor de vis care refuză cu încăpăţânare să se împlinească“. Într-adevăr, atât în România cât şi în America Latină, suporterii lui Marx din trecut şi profeţii neoliberali de azi propun cu hotărâre şi fervoare sacrificarea prezentului în căutarea unui viitor marxist fără inegalităţi şi exploatare sau a unui viitor trandafiriu neoliberal de creştere eternă şi de competiţie neînfrânată sub ochiul scrutător al Dumnezeului financiar. Desigur, comunismul, care s-a dovedit a fi un total faliment ca sistem economic şi politic, a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei acum 20 de ani. Ideologia neoliberală, dominantă şi necontestată după căderea comunismului, este în prezent pusă sub semnul întrebării şi înlăturată din economiile cele mai avansate, deşi într-o manieră mai puţin dramatică şi cu mai puţină vâlvă decât în cazul comunismului. Se pare că singurele locuri unde guvernele încă se mai agaţă de această ideologie distructivă sunt unele ţări ex-comuniste din Europa centrală şi de est şi în special România. Oare pentru cât timp?
În al treilea rând, ceea ce se petrece în diferite ţări din America Latină poate indica o cale de ieşire din situaţia grea în care se găseşte România însăşi. America Latină oferă o speranţă, o „economie politică a posibilului“ (Santiso, 2006), o cale pragmatică a reformei graduale în care pieţele sunt reglementate şi încadrate de puternice valori sociale. Într-adevăr, în ultimele două decenii, o transformare impresionantă s-a produs în America Latină. Noile guverne alese democratic par să aibă ca obiectiv stabilirea unui dialog strâns între instituţiile guvernamentale şi cetăţenii aflaţi până recent într-o condiţie de alienare şi nepuţinţă. Noii lideri din America Latină – Nicaragua, Argentina, Bolivia, Ecuador, Venezuela, Chile şi Brazilia – sunt grupări politice diverse, cu baze electorale diferite şi, într-adevăr, cu politici divergente. Toţi aceşti lideri par însă motivaţi de aspiraţia sinceră de a orienta politicile guvernamentale către obţinerea de rezultate palpabile şi de a le pune în concordanţă, pe cât posibil, cu nevoile şi aspiraţiile cetăţenilor (N. Birns şi L. Birns, 2007).
Într-adevăr, spre deosebire de predecesorii lor, miniştrii răspunzători de politicile economice ale acestor ţări, precum şi guvernatorii băncilor lor centrale au demonstrat în ultimii 10-15 ani un spirit pragmatic, o înţelepciune considerabilă şi o înţelegere clară a eşecului politicilor din trecut. Politicile lor economice sunt menite să dea speranţe acestei jumătăţi de continent epuizată de terapiile de şoc şi contra-şoc, de ajustări şi neajustări structurale. Aceste guverne au încercat să-şi construiască credibilitatea, a lor şi a instituţiilor guvernamentale. Au adoptat politici economice care ţin cont de realităţile sociale concrete ale ţărilor respective. Au învăţat arta echilibrării politicilor monetare şi fiscale, a compromisurilor dintre pieţele libere şi reglementările guvernamentale, au înţeles rolul atât al întreprinderilor private cât şi al politicilor sociale progresiste în promovarea unei creşteri economice susţinute şi a unei societăţi mai echitabile. N. Birns şi L. Birns (2007) notează că, spre deosebire de instituţiile de inspiraţie neoliberală şi politicile trecute din America Latină – cum ar fi privatizările neîncetate şi politicile deflaţioniste – care au tins să reducă numărul de salariaţi din sectorul public, noile guverne au crescut în mod invariabil cheltuielile acestui sector şi au mărit numărul angajaţilor guvernamentali; au încurajat printr-un cadru legal favorabil iniţiativele şi organizaţiile la nivel comunitar. Autorii citaţi conchid că, prin aceste măsuri, mai degrabă decât prin redistribuirea radicală a bogăţiei, au reuşit guvernele din America Latină să susţină în acelaşi timp dezvoltarea economică şi normele sociale.
Mai mult decât atât, aşa cum arăta Levitsky (2007), America Latină caută noi parteneri economici, ca sursă de investiţii şi pieţe de export. Asia, în primul rând China şi India, devine un client important şi, într-o anumită masură, un investitor în America Latină.
Accesul la pieţele asiatice şi infuzia de investiţii asiatice au redus dominaţia Statelor Unite şi a FMI. Guvernele din America Latină consideră aceasta o izbândă.
Este de prisos să mai spunem că aceste ţări continuă să se lovească de vechile probleme structurale: un nivel înalt de inechitate socială şi rasială, dăinuind de secole[2]; corupţia nu a fost eradicată datorită unui stat şi unor instituţii încă slabe.
Cu toate acestea, transformările economice şi sociale continuă sub conducerea unor guverne alese democratic care se bucură de sprijin popular.
„Rezultatele oferite de sondajele de opinie arată că în afara câtorva state, publicul nu s-a deplasat mult spre stânga. Publicul este foarte critic la adresa privatizărilor şi, în mare, susţine re-naţionalizarea în anumite cazuri. Dar publicul de pretutindeni [din America Latină], chiar în Bolivia şi Venezuela, continuă să îmbrăţişeze comerţul liber, să fie deschis investiţiilor străine. Asa că nu există o cerinţă populară, o cerinţă venită din partea alegătorilor pentru o întoarcere spre stânga. Aceasta nu înseamnă că oamenii se dau în vânt după neoliberalism, dar nici nu se înregistrează o tendinţă pronunţată către stanga printre alegatori…“ (Levitsky, 2007).
La începutul secolului 21, traiectoriile unor ţări precum Chile, Brazilia, Mexic dar şi Costa-Rica, Trinidad-Tobago, Columbia, Uruguay printre altele, deschid calea unor mari oportunităţi pentru alte ţări, inclusiv România, „apariţia nemărturisită a unei economii politice a posibilului“, cum scrie Javier Santiso (2006). Aceasta înseamnă că există speranţe pentru România dacă guvernul se pune pe treabă iar cetăţenii au grijă ca guvernul ales de ei să acţioneze spre binele lor.
Următorul articol din această serie va fi dedicat demistificării modelului economic chilian, considerat de unii copilul minune al neoliberalismului din America Latină, iar de alţii, un exemplu de economie mixtă pragmatică. Care este oare realitatea?
Referinţe:
Santiso, Janvier. Latin America’s Political Economy of the Possible: Beyond Good Revolutionaries and Free-Marketeers. The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 2006. 245 p.
Birns, N. and L. Birns, „Hemispheric Echoes, The Reverberations of Latin American Populism“. Harvard International, August 31, 2007.
Levitsky, Steven, „Not the Populism of the Yesteryears“. Harvard International, June 23, 2007.
[1] Este ciudat ca investitorii străini să dea sfaturi unui guvern gazdă; acest gest ar fi considerat insolent şi neadecvat în cele mai multe, dacă nu în toate ţările democratice.
[2] În această privinţă, Chile, ţară considerată un exemplu de reuşită, înregistrează cel mai mare nivel de inegalitate în repartizarea veniturilor măsurat de indicele Gini.
autor: Prof.dr. Mihaela Fîrşirotu
sursa: crip.ro
Frumoasă analiză şi pusă într-un context economic comparabil cu posibilităţile şi resursele României. Sunt încântat să descopăr acest sit!