Dacă citiți acest articol, sunt șanse mari că sunteți deja conștienți de cât de nesănătoasă poate fi societatea noastră. Poate că v-ați dat seama pentru prima dată că ceva este profund în neregulă cu lumea noastră atunci când ați observat discrepanța dintre ce cred de fapt majoritatea oamenilor – că JFK a fost asasinat în urma unei conspirații, de pildă – și ceea ce este acceptabil să exprimați în societate – și anume, că Comisia Warren a investigat temeinic chestiunea și că oricine pune la îndoială rezultatele investigației este un conspiraționist nebun. Sau poate că v-a căzut fisa când ați auzit-o pe fosta secretară de stat americană Madeleine Albright declarând cu nonșalanță în emisiunea 60 minutes că moartea a jumătate de milion de copii irakieni în campania Departamentului de Stat împotriva lui Saddam Hussein „a meritat”.
Sau poate că și voi, ca multe milioane de alți oameni din întreaga lume, ați început să puneți la îndoială bunul simț al societății noastre atunci când ați văzut nebunia din ultimii trei ani, cu guverne care își blochează populația în casele lor, îi înfometează pe cei mai săraci dintre noi și forțează intervenții medicale netestate anterior asupra a miliarde de oameni în numele „sănătății publice”.
Liderii noștri sunt psihopați
În lumea reală, psihopații sunt o categorie a populației care nu are conștiință. Implicațiile depline ale acestei stări mentale ciudate nu sunt evidente pentru marea majoritate dintre noi, deoarece posedăm o conștiință, și presupunem că viața interioară a majorității oamenilor este în mare măsură similară cu a noastră.
Potențialul pentru manipulare, decepție, violență și distrugere pe care le oferă această condiție ar trebui să fie evidente în acest moment. Și într-adevăr, așa cum o serie de cărți ale unor psihologi și cercetători care au studiat psihopatia – de la lucrarea seminală a lui Howard Cleckley din 1941, Masca sănătății mintale, la populara carte a lui Robert Hare, Fără conștiință, la volumul lui Andrew Lobaczewski salvat de la coșul de gunoi al istoriei de către o editură independentă, Știința răului ajustată în scopuri politice – au încercat în mod repetat să avertizeze publicul de-a lungul anilor, psihopații chiar există, reprezintă undeva la 4% din populație, și sunt responsabili pentru o mare parte din haosul din societatea noastră.
Așadar, de unde știm cine este psihopat? Aceasta, după cum v-ați putea imagina, este o întrebare extrem de contestată. (…) Psihopatia este cel mai frecvent diagnosticată prin intermediul listei de verificare a psihopatiei, revizuită, cunoscută sub numele de PCL-R. Concepută de Robert Hare – cel mai influent cercetător în psihopatie din ultima jumătate de secol – PCL-R implică, printre altele, un interviu semi-structurat în care un subiect este testat pentru 20 de trăsături de personalitate și comportamente manifestate, de la „egocentricitate / grandomanie” la „minciună patologică și decepție” la „lipsă de remușcare sau vinovăție” la „probleme de comportament timpurii”. Deși niciuna dintre aceste trăsături de personalitate nu indică psihopatia luate individual, prezența unui anumit număr dintre ele (care corespunde unui scor de 30 sau mai mare la testul PCL-R) este un indicativ utilizat pentru a diagnostica această afecțiune.
Care ar fi așadar scorul mediu al unui politician la acest test? Hai să vedem. Egocentricitate / grandomanie? Bifat. Minciună patologică și decepție? Bifat. Fățărnicie / lipsă de sinceritate? Bifat. Lipsa remușcărilor sau a vinovăției? Bifat. Insensibilitate / lipsă de empatie? Bifat. Stil de viață parazitar? Nu este aceasta definiția unui politician de carieră? Probleme de comportament timpurii? Bifat.
Ca să fim corecți, o listă cu exemple izolate ale unor astfel de comportamente ale politicienilor nu este suficientă pentru a diagnostica pe nimeni ca psihopat și, luate în mod izolat, nu trebuie să ne convingă de nimic. Nici ar trebui să fim convinși nici de psihologii care și-au oferit opinia profesională asupra unor politicieni pe care nu i-au examinat ei înșiși — cum ar fi neuropsihologul Paul Broks, care, în 2003, specula dacă Tony Blair este sau nu „un psihopat plauzibil?”, sau profesorul de psihologie David T. Lykken, care, în Manualul său de psihopatie, susține nu doar că Stalin și Hitler erau psihopați funcționali, ci că Lyndon B. Johnson „a întruchipat acest sindrom„.
Chiar și Robert Hare – care este co-autorul unuia dintre puținele studii empirice care confirmă o prevalență mai mare a trăsăturilor psihopate în rândul funcționarilor corporatiști din programele de formare în management decât în populația generală – a spus că regretă că și-a petrecut cea mai mare parte a carierei studiind psihopații din închisori, mai degrabă decât psihopații în poziții de putere politică și economică. Când a fost întrebat despre acest regret, el a observat că „ucigașii în serie distrug familii”, în vreme ce „psihopații corporatiști, politici și religioși distrug economiile. Distrug societățile.”
. . . Dar e și mai rău de-atât. Acești psihopați politici nu se limitează la a distruge societățile. Ei remodelează societățile după propria lor imagine.
Proiecții ale psihopaților
Ideea că niște sisteme psihopate îi pot face pe oameni care nu sunt psihopați să se comporte ca psihopații ar putea, la prima vedere, să pară contrară intuițiilor noastre morale. Cu siguranță, raționăm noi, oamenii sunt fie „oameni buni”, fie „oameni răi”. Sunt fie psihopati, fie sănătosi. Ei fie sunt tipul de persoană care pot comite o crimă teribilă, fie nu sunt.
Cu toate acestea, se pare că raționamentul nostru a fost invalidat de către cercetările în „psihopatie secundară.” Această categorie de psihopatie, denumită uneori sociopatie, este menită să diferențieze psihopații primari – cei născuți cu „lipsa de conștiință” și deficiențele neurocognitive asociate observate de Hare și alții – de psihopații secundari, care dezvoltă trăsături psihopate ca urmare a mediului în care funcționează.
(…) Dar poate cel mai revelator experiment în scopul înțelegerii psihopatiei secundare este Experimentul falsei închisori realizat la Universitatea Stanford. Rezultatele acestui experiment au ajuns de notorietate publică. „Gardienii” închisorii au conceput rapid modalități din ce în ce mai sadice de a-și afirma autoritatea asupra „deținuților”, iar doi dintre studenți au trebuit să fie „eliberați” din închisoare în primele zile ale calvarului din cauza abuzurilor psihice suferite. Experimentul a fost oprit după doar șase zile, iar cercetătorii au constatat că atât deținuții, cât și gardienii au arătat „reacții patologice” la situația din închisoare.
Adevărata semnificație a acestei lecții a fost resimțită trei decenii mai târziu, când SUA a inaugurat închisoarea Abu Ghraib din Irak ca centru de detenție al prizonierilor. Abuzul fizic, psihologic și sexual al deținuților de la Abu Ghraib a fost adus în atenția lumii în aprilie 2004, când au fost publicate pentru prima dată în mass-media americană imagini grafice ale abuzului.
Încă o dată, publicul a început să se întrebe cum e posibil ca niște tineri americani obișnuiți care au fost repartizați în închisoare ca gardieni ai poliției militare să fie capabili să comită acte de un asemenea sadism.
Raportul Comisiei pentru servicii armate a Senatului a răspuns parțial la această întrebare privind abuzurile din Abu Ghraib. Raportul detaliază aprobarea de către secretarul apărării de atunci, Donald Rumsfeld, a unei cereri de a utiliza „tehnici agresive de interogare” asupra deținuților, inclusiv pozițiile de stres, exploatarea temerilor deținuților (cum ar fi frica de câini) și simularea înecului. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că, așa cum poate demonstra chiar și cea mai sumară trecere în revistă a carierei lui Donald Rumsfeld, el a expus mai multe dintre trăsăturile de personalitate de pe lista de verificare PCL-R, inclusiv minciuna patologică și decepția, comportamentul insensibil și neacceptarea responsabilității pentru propriile acțiuni.
Legătura dintre Experimentul falsei închisori de la Stanford și ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib nu le-a scăpat anchetatorilor. Așa-numitul „Raport Schlesinger” privind abuzurile deținuților a inclus o întreagă anexă care detaliază experimentul Stanford și ce a revelat acesta despre modul în care psihopatia secundară poate fi indusă celor care lucrează într-un sistem sau într-o instituție.
Ceea ce nu știe majoritatea publicului, totuși, este că finanțarea Experimentului falsei închisori realizat de Stanford a venit de la Biroul de Cercetări Navale, care a oferit o bursă „pentru studiul comportamentul antisocial”. Se pare că psihopații militari au învățat cu siguranță lecțiile acelui experiment – și apoi le-au folosit cu promptitudine.
Cât din nebunia societății noastre este o proiecție a psihopaților care ne conduc?
Conduși de nebuni
În acest moment al studiului nostru, am ajuns la o concluzie pe cât de surprinzătoare, pe atât de incontestabilă: Suntem conduși de nebuni și, trăind și lucrând sub sistemele lor nebune de control, riscăm să devenim noi înșine nebuni. Și mai rău, ultimii ani de nebunie COVID ne-au arătat că psihopații politici își perfecționează armele de control psihologic și că un procent mare din public este mai mult decât fericit să fie executorii statului penitenciar de biosecuritate.
Autor: James Corbett
Sursă: contramundum.ro
Adauga comentariu