Nu-mi place să rezum istoria , dar o voi face. Nu-mi place să fiu categoric atunci când e vorba de probleme sensibile ale istoriei, dar, din nou, o voi face. Şi-o să înţelegeţi imediat de ce. Dacă n-aş face-o m-aş simţi vinovat, dacă o fac risc imens. refer însă să-mi asum riscul. Să începem!
De când există ca subiect de drept internaţional, România nu a avut decât o singură ţară care a nutrit pentru noi o prietenie sinceră. Care-a fost acea ţară? Să fi fost Franţa, doar la şcoală ni s-a spus că ei „ne-au unit Principatele”? Aiurea, Franţa nu şi-a urmărit decât propriul interes. Dacă ne-am fi luat după jigodiile pe care-i credeam „garanţii noştri”, am fi fost distruşi. Să fi fost atunci anglo-americanii? Sigur că da, ăia care ne-au bombardat mişeleşte în Război? Nu ne-au iubit niciodat, nu ne iubesc nici acum. Atunci cine-a rămas? Parcă vă şi aud: „Să nu ne spui că Rusia!”. Evident că nu vă spun! Cum naiba să fie un imperiu prieten cu un vecin de talie mică? Evident că ruşii nu aveau cum să ne fie prieteni! Atunci?
Reţineţi, vă rog, sau, mai bine, notaţi-vă pe ceva ca să nu cumva să uitaţi de-acum înainte. România a avut un singur prieten care a şi demonstrat că ne e prieten, fix atunci când aveam nevoie de cineva să ne sprijine. O singură ţară a manifestat faţă de noi o prietenie sinceră, iar acea ţară se numeşte China. Absolut nicio ţară din lumea asta nu ne-a iubit vreodată. China ne-a luat aşa cum suntem şi ne-a tratat de fiecare dată cu simpatie şi respect. Nu uitaţi asta! Şi nu uitaţi că noi, în ceea ce priveşte China, ne-am comportat ca nişte ghiolbani. Mai ţineţi minte intervenţiile „cu crampoanele” ale imbecilului securist de băsescu? Mai ţineţi minte cum nulitatea de Plăvan a terminat brusc şi fără explicaţii memorandumurile cu China? Asta a fost mulţumirea noastră pentru singura ţară de pe lumea asta care ne-a ajutat, nu o dată ci de două ori, în momente absolut critice. Şi care-ar fi vrut să ne ajute în mai multe rânduri, doar că noi am preferat să-i întoarcem spatele ca să luăm lumină întunericită de la americani. Iar americanii ne ţin acum doar ca monedă de schimb, storcându-ne de ultimele resurse, aşa cum storci o lămâie când îţi fac limonadă!(Notaţi-vă şi partea cu „moneda de schimb” deoarece am scris-o pentru a avea dovada în viitorul apropiat.) Să trecem mai departe!
După Revoluţia de la 1848, România a avut un singur conducător adevărat. N-a fost Alexandru Ioan Cuza. Într-adevăr, era patriot, dar nu şi-a urmărit decât interesele sale mărunte. Despre acel amărât submediocru care i-a succedat nici n-are sens să discutăm: un neamţ îngrămădit, venit cu deştu-n fund şi căpătuit aici. E o chestie să te salţi de la nivelul de neica nimeni la cel de rege al unei ţări. Numai în România se putea întâmpla aşa ceva.
Atunci să fi fost Ferdinand? „Doar a făcut Marea Unire”, aşa ştim de la istorie. Aiurea! Cine s-ar putea gândi la neputinciosul ăla? Un inutil care-a excelat printr-un singur lucru pe care nu şi l-ar dori niciun bărbat: a reuşit să se însoare cu cea mai mare curvă a lumii de-atunci. Mă rog, nici el nu era uşă de biserică, un frustrat coborându-se în cele mai infecte zone ale societăţii pentru satisfacerea plăcerilor sale perverse. Singurul lucru reuşit de Ferdinand(dac-o fi fost el!) a fost cel de a contribui la apariţia celei mari pramatii pe care-a avut-o România.
Da, e vorba despre Carol a II-lea, acel deviant care-a reuşit să facă România praf ca efect al pasiunii sale pentru o curvă chiar mai mare decât mă-sa. Şi pentru că mi-e scârbă să vorbesc despre el, voi trece peste. Să fie Mihăiţă? Dumnezeule, ce exemplare a putut cocoţa ţara asta în frunte! Să-mi fie scuzată remarca, dar în tată viaţa sa Mihai nu s-a remarcat decât prin suma imensă cheltuită de la buget pentru propria-i dezvirginare. Iar bietul de el a fost atât de prost încât s-a îndrăgostit sincer de tânăra prostituată care i-a fost împinsă în aşternut. Altceva ce să reţinem de la el? Că a întors armele în plină negociere a capitulării iniţiată de Antonescu? Sau să-i punem în balanţă medalia primită de la Stalin?
Hai că nu mai avem mulţi. În mod sigur o să sărim peste Gheorghiu Dej, doar el e vinovat pentru toată nebunia de după Război, pentru toate tâmpeniile făcute şi pentru căţărarea la putere a cetăţenilor emanaţi de tancuri. A încercat să-şi spele păcatele spre sfârşitul vieţii, dar degeaba.
Ca să nu vă dau speranţe, o să-i pun pe toţi idioţii pe care i-am avut după Revoluţie în aceeaşi găleată a prostovanilor inutili. Toţi ne-au distrus, aducându-ne, iată, în sapă de lemn. Aşadar e cam greu să găseşti pe cineva. N-a mai rămas decât Nicolae Ceauşescu. Să merite el titlul de „singurul conducător adevărat al românilor”?
DA, o spun apăsat! Nicolae Ceauşescu a fost singurul conducător adevărat din ultimii 200 de ani, prin aceasta înţelegându-se unul care s-a ridicat peste vremurile sale. „Era doar un cizmar amărât!” – vor spune detractorii săi. Aşa e, nu s-a ferit să-şi spună meseria de la care a pornit. Doar că cizmarul ăla a fost mai deştept decât tot ce-a căţărat ţara asta în fruntea ei în ultimii 200 de ani! Fără discuţie! Din punct de vedere al prestanţei, ţăranul Ceauşescu era un lord pe lângă toţi aceşti coate-goale pe care-i avem acum. Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale cred că nici nu mai trebuie deschisă discuţia. De asemenea, din punct de vedere al strategiei economice, de asemenea. Ceauşescu a ridicat România din Evul Mediu şi a dus-o în epoca industrială. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă pe statistici şi-o să înţelegeţi.
Fără doar şi poate, a fost un individ vizionar, care simţea încotro merg lucrurile. În anii 80 Ceauşescu a reuşit să pună la punct concepte care acum abia se creionează. Se vorbeşte acum în tefelime despre „economia circulară”. Ceauşescu reuşise să o implementeze bine de tot! Cei care-au trăit atunci ştiu ce era cu „cei trei R”(recuperare, refolosire, recondiţionare); copii fiind, făceam rost de bani serioşi de buzunar cu sticle şi borcane. În România de atunci se făceau studii serioase în domeniul autovehiculelor electrice, al acumulatoarelor s.a.m.d. România a introdus în premieră transportul public pe gaze(„bombele” acelea de pe autobuze), existau cercetări şi module de producere a biogazului, program care dacă ar fi continuat ar fi condus la o mai bună gestionare a deşeurilor. Aveam o industrie electronică în plină dezvoltare, produceam singuri o groază de circuite integrate, căutam să devenim independenţi energetic şi aveam o serioasă bază strategică. Şi din punct de vedere al IT-ului România era perfect integrată în climatul general. Produceam calculatoare compatibile cu cele occidentale pe cont propriu, începuserăm informatizarea, iar cei care au trăit ştiu bine la ce nivel eram. Sunt multe aspecte pozitive ale politicii economice a lui Ceauşescu, la fel cum sunt enorm de multe aspecte ale strălucitei sale politici externe, elemente care au dus România pe un loc pe care nu-l va mai ocupa niciodată.
Desigur, sunt şi multe aspecte negative ale conducerii lui Nicolae Ceauşescu, cea mai pregnantă fiind foamea de un deceniu pe care-a instituit-o pentru a plăti datoriile externe. Privind cu ochii de acum îi înţeleg heirupul, dar cu ochii de atunci e greu de înţeles orice. Desigur, putem pune în balanţă pe talerul negativ şi dictatura instituită sau dementul său cult al personalităţii. Sunt multe, dar orice am compara faţă de ceea ce e acum, Ceauşescu iese pe plus. Doar dacă ne referim la cultul personalităţii, vă voi spune doar că cel de acum îl depăşeşte cu mult pe cel de atunci. Cum altfel a fost menţinută pozitivă imaginea lui Iohannis – acest gângav imbecil, incapabil să lege două vorbe – dacă nu printr-un imens cult al personalităţii? La fel s-a întâmplat şi cu băsescu. Faceţi comparaţia: pe vremea lui Ceauşescu existatu două posturi de televiziune emiţând doar câteva ore pe zi şi care, într-adevăr, vreo 50%-60% din timp făceau cultul personalităţii(nu, nu era 100% pentru că se mai dădeau şi filme, desene animate, mai erau şi alte emisiuni, gen cea a lui Iosif Sava, s.a.m.d.). Acum un număr imens de staţii TV care emit non stop nu fac altceva decât propagandă sub diverse forme. Uitaţi-vă la Digi sau la Antena 3 şi-o să înţelegeţi diferenţa. Cultul sistemului de atunci faţă de ceea ce se întâmplă acum devine insignifiant.
Mă opresc aici spunându-vă că e un element care-l spală pe Ceauşescu de absolut toate păcatele, anume patriotismul său. Faţă de tot ce-a avut România înainte şi după el, Ceauşescu a fost un conducător dedicat 100% ţării sale. De aceea greşelile pe care le-a făcut devin pardonabile.
În final reiau esenţialul: am avut un singur om de stat în 200 de ani şi o singură ţară-prietenă. Ceauşescu s-a dus şi de întors n-are cum să se mai întoarcă. În schimb, China nu doar că există, ci a evoluat în direcţia în care Ceauşescu plănuise să meargă alături de chinezi. De aceea acum China e probabil singura putere relevantă a omenirii, care stă pe fundamente solide şi care are un plan pentru următorii cel puţin 100 de ani. O să vă mai spun un lucru: întoarcerea României către China va fi similară întoarcerii fiului risipitor. Fără doar şi poate China are memorie istorică, pe asta se bazează întreaga sa politică milenară. De aceea China nu va uita România şi n-o va umili niciodată. Sunt convins de asta. Trebuie însă ca şi „fiul risipitor” să vrea să-şi întoarcă faţa spre prietenii adevăraţi după ce-a fost lăsat în zdrenţe de prietenii de conjunctură.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/2023/04/doua-chestiuni-cat-se-poate-de-clare.html
d