Cultura nu este un simplu accesoriu decorativ al statului, ci barometrul fundamental care definește vitalitatea și direcția unei societăți. Performanța unei națiuni este direct proporțională cu profunzimea și autonomia consolidării sale culturale. Unde cultura este tratată cu superficialitate sau luată în derâdere, societatea riscă să băltească în propria mediocritate. Din păcate, actuala guvernare pare să fi înțeles această ecuație, dar a ales să acționeze invers: în loc să o fortifice, a ales să o controleze.
Proiectul de Ordonanță de Urgență privind managementul instituțiilor publice de cultură, pus în dezbatere de Ministerul Culturii la 30 aprilie 2026, nu este doar un act birocratic, este sentința dată unei culturi care deranjează prin autonomie. Cu alte cuvinte, dacă nu ne educăm generația tânără și nu investim în ceea ce are mai de preț România, capitalul intelectual și creativ, nu vom putea selecta niciodată acei lideri capabili să transforme în bine realitatea în care ne zbatem. O simplă radiografiere a societății actuale ne demonstrează, cu o brutalitate ce nu mai poate fi ignorată, că suntem în regres pe multiple planuri. Educația și cultura, în esența lor, nu sunt simple capitole bugetare, ci coloana vertebrală care definește viziunea și identitatea unui popor. Fără ele, o națiune nu doar că își pierde busola, dar ajunge să își gestioneze propria mediocritate ca pe o stare de normalitate.
Există o categorie aparte de acte normative: cele care nu se pot citi fără dicționar de eufemisme. El vorbește despre transparență, meritocrație, profesionalizare și interes public cu o frecvență care, departe de a convinge, alarmează. Căci cu cât un document normativ insistă mai mult că e transparent, cu atât mai mult merită să-l privim prin lumină oblică. Concluzia acelei priviri este simplă și incomodă: OUG-ul nu desființează controlul politic asupra instituțiilor publice de cultură. Îl consolidează!
Urgența care a avut timp de doi ani
Primul lucru pe care îl observi când citești preambulul ordonanței este că urgența e construită retoric, nu constatată faptic. Guvernul invocă art. 115 alin. (4) din Constituție, temeiul clasic al OUG-ului susținând că ne aflăm în fața „unei situații extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată.” Dar chiar în corpul aceluiași document, la Nota de fundamentare, citim că „soluțiile legislative propuse prin prezentul act normativ răspund unor nevoi reale, fiind validate printr-un șir amplu de consultări și dezbateri publice, desfășurate pe parcursul anilor 2025 și 2026.” Unde, când, cu cine? Remarcați tensiunea. O urgență care a putut fi consultată timp de doi ani calendaristici nu e o urgență constituțională, este o preferință de calendar legislativ. Recurgerea la OUG în loc de proiect de lege ordinară nu este, în acest caz, un imperativ al situației, este un gest de evitare a dezbaterii parlamentare. Instrumentul de urgență devine instrument de confort executiv.
Această practică nu e nouă și nu e accidentală. Ea reproduce exact logica pe care Levitsky și Ziblatt o descriu în How Democracies Die sub conceptul de „legal self-entrenchment”: utilizarea procedurilor formale legitime pentru a concentra putere, fără a viola explicit litera constituției. OUG-ul este perfect pentru că are aparența legalității fără substanța dezbaterii. În timp ce românii se luptă cu prețurile, cine se mai uită la ce OUG se mai dă în Cultură?
Portalul evaluatorilor sau: cine păzește păzitorii?
Cel mai aplaudat element al noii reglementări este Portalul evaluatorilor, baza de date națională din care vor fi selectați membrii comisiilor de concurs și de evaluare a managerilor culturali. Vechile numiri discreționare, ne spune ministerul, sunt eliminate. Transparență pură, selecție pe criterii obiective.
Să verificăm cine administrează portalul: Ministerul Culturii!
Cine stabilește criteriile de înregistrare în portal: ordinul ministrului culturii!
Cine aprobă Codul de conduită și etică al evaluatorilor: ordinul ministrului culturii!
Cine aprobă Ghidul de bune practici privind selecția și evaluarea managerilor: ordinul ministrului culturii!
Cu alte cuvinte, am înlocuit numirea discreționară individuală cu un sistem în care același actor instituțional, ministerul, controlează lista din care se face selecția pretins neutră. Este exact ceea ce James C. Scott numea legibility în Seeing Like a State: statul nu renunță la control, ci îl traduce într-un format standardizat, cuantificabil și, prin aceasta, mai greu de contestat. Portalul nu elimină politicul din selecție. Îl instituționalizează.
Eliminarea anonimizării sau transparența ca instrument de presiune?
Proiectul prezintă ca reformă majoră eliminarea anonimizării candidaturilor: numele candidaților, proiectele de management și componența comisiilor vor fi publice imediat după etapa administrativă de verificare a dosarelor, deci în timpul concursului, nu după finalizarea lui. Aceasta e prezentată ca victorie a deschiderii. Este, de fapt, o vulnerabilitate deliberat ignorată.
Un candidat al cărui nume e public în timp ce concursul e în desfășurare poate fi contactat, presat, descurajat sau recompensat înainte ca decizia să fie luată. Un director de instituție publică cu relații politice va ști imediat cu cine concurează și va acționa în consecință. O autoritate locală, primăria, consiliul județean va cunoaște candidații rivali ai preferatului ei și va putea acționa la nivel informal. Transparența, în acest context, nu protejează candidatul. Îl expune. Ea servește nu publicul larg, ci actorii cu capacitate de intervenție. Este o transparență asimetrică: vizibilă pentru cei cu putere, vulnerabilizată pentru ceilalți.
Interimatul de 90 de zile sau fereastra de oportunitate
Reglementarea interimatului e unul din punctele cu aparența cea mai solidă: conducerea interimară se limitează la 90 de zile lucrătoare, iar depășirea „culpabilă” atrage răspunderea autorității. S-a terminat cu interimatul pe ani de zile. Dar să citim mecanismul cu atenție. Interimarul este numit de autoritate. Condiția e că trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de eligibilitate ca un manager de concurs. Aceasta înseamnă că autoritatea poate instala, în regim de urgență, un profesionist eligibil și fidel, cu deplină competență managerială, timp de 90 de zile lucrătoare, adică aproximativ 12 săptămâni, adică aproape jumătate de an bugetar.
În 12 săptămâni se poate schimba programul anual al unei instituții. Se pot rezilia contracte. Se poate restructura o echipă. Se poate orienta strategic o instituție. Iar toate acestea, fără niciun control al comisiei de concurs, fără proiect de management public, fără evaluare.
Limita de 90 de zile nu e o constrângere reală dacă instrumentul interimatului poate fi folosit strategic, nu accidental. Iar nimic din textul OUG nu împiedică o autoritate să provoace ea însăși condițiile care justifică interimatul.
Nota de fundamentare sau reforma fără impact
Poate cel mai revelatoare moment al lecturii vine la Secțiunea 3 din Nota de fundamentare: Impactul socioeconomic al proiectului de act normativ.
Secțiunea 3.1: Descrierea generală a beneficiilor și costurilor estimate: „Nu e cazul.”
Secțiunea 3.2: Impactul social: gol.
Secțiunea 3.4:
Impactul macroeconomic: gol.
Secțiunea 6.2: Consultări cu organizații neguvernamentale, institute de cercetare și alte organisme implicate: „Nu este cazul.”!!!
Un proiect care se autointitulează „reformă structurală” a managementului cultural național, care va afecta sute de instituții publice și mii de angajați, nu a produs niciun calcul de impact social, nu a consultat niciun ONG din sectorul cultural și nu estimează niciun cost sau beneficiu. Secțiunile există în formular. Sunt pur și simplu lăsate goale sau bifate cu „nu e cazul.”
Aceasta este birocrația ceremonială în stare pură: forma transparenței (nota de fundamentare există, legea transparenței decizionale e invocată, consultările locale sunt promise la viitor) fără substanța ei. Aparatul de stat produce documente care arată ca reformă fără să producă reformă.
Cine beneficiază de această transparență?
Întrebarea de fond, după parcurgerea ambelor documente, nu e dacă OUG-ul e bun sau rău în principiile pe care le enunță. Câteva dintre ele, limitarea interimatului generalizat, cerințele clare de competență, verificarea originalității proiectelor, sunt în sine rezonabile.
Întrebarea e: cui servește arhitectura de putere pe care acest act normativ o construiește?
Răspunsul este clar: servește autorității, ministerului, primăriei, consiliului județean. Portalul evaluatorilor este al ministerului. Ghidul de bune practici este al ministerului. Codul de etică este al ministerului. Ordinele de implementare sunt ale ministerului. Regulamentul-cadru definitiv va fi aprobat prin hotărâre de guvern, adică, din nou, executivul.
Transparența produsă de acest OUG nu e transparența față de cetățean. E transparența față de autoritate: candidații devin vizibili pentru ea, procesele devin controlabile de ea, instrumentele de sancționare (amenzile între 50.000 și 100.000 lei) sunt la dispoziția ei.
Acesta e modelul hibrid de guvernare pe care literatura de specialitate îl identifică drept „autoritarism competitiv” (Levitsky & Way, 2010): nu se suprimă competiția, se administrează. Nu se elimină concursul, se controlează juriul. Nu se interzice candidatura, se gestionează portalul din care ies evaluatorii care o judecă.
Romania nu inventează nimic. Doar traduce, cu fidelitate provincială, un model european de rafinare a controlului prin procedură. Estetica reformei fără reforma.
Mandatul lung sau: cum se construiește dependența instituțională:
Există în arhitectura oricărui sistem de numiri o variabilă subestimată: durata. Cu cât mandatul e mai lung, cu atât managerul devine mai dependent de bunăvoința autorității care îl poate sancționa, evalua sau nu îi mai reînnoiește contractul. Și cu atât autoritatea devine mai interesată să instaleze, de la bun început, un manager comod.
OUG-ul reglementează durata contractelor de management la alin. (3): 5 ani pentru instituțiile de spectacole, concerte și așezăminte culturale; 7 ani pentru muzee și biblioteci. Șapte ani pentru directorul unui muzeu!!!
Într-o democrație consolidată, șapte ani e durata după care un mandat prezidențial francez expiră de două ori. Într-o democrație hibridă, șapte ani e orizontul în care o autoritate locală poate modela o instituție culturală după chipul și asemănarea ei politică, cu totul legal.
Dar excepția de la alin. (4) e și mai revelatoare. Dacă instituția „este beneficiara unor proiecte de investiții în infrastructură sau a unor programe multianuale de finanțare aprobate,” autoritatea poate stabili un mandat corelat cu perioada de implementare până la 10 ani!!!
Cine decide dacă o instituție e beneficiara unui astfel de program? Tot autoritatea. Mecanismul e perfect circular: autoritatea include instituția într-un program de finanțare și, prin aceasta, capătă dreptul să extindă mandatul managerului pe care tocmai l-a selectat prin portalul pe care tot ea îl administrează.
La acest tablou, alin. (5) adaugă un detaliu tehnic cu consecințe practice majore: contractele încep întotdeauna în luna ianuarie a anului următor concursului. Un concurs organizat în octombrie generează un manager câștigător care preia oficial în ianuarie cu un interimat de tranziție de câteva luni. Un concurs organizat în februarie generează un interimat de aproape un an. Regula uniformizatoare produce, paradoxal, o fereastră sistematică de interimat pentru orice concurs organizat în afara lunii ianuarie.
Cea mai frumoasă performanță birocratică o realizează însă alin. (7): managerul câștigător al concursului conduce instituția „în calitate de manager interimar” până la data la care contractul lui devine executabil. Cu alte cuvinte, un manager care a câștigat în competiție, cu proiect evaluat public și comisie din portal, este totuși interimar. A câștigat concursul. Nu e manager. Interimatul, problema pe care OUG-ul declară că o rezolvă, e reinstalat chiar de mecanismul creat să-l elimine.
Această construcție juridică nu e o eroare tehnică. E o constantă structurală a reformelor care își propun să controleze, nu să liberalizeze: problema identificată public devine pretext pentru noul instrument de control, iar noul instrument reproduce, sub altă formă, exact problema pe care o tratează.
Contractul determinat sau: cum se produce servitutea voluntară
Există un articol din OUG care ar fi trebuit să provoace scandal public și care, îngropat în tehnicitatea legislativă, a trecut neobservat. El prevede că, până în anul 2035, ponderea contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată va fi de 50% din numărul total de posturi aprobat. Traducere fără eufemisme: timp de aproape un deceniu, toate posturile nou create sau vacantate vor putea fi ocupate exclusiv prin contracte pe perioadă determinată. Cu alte cuvinte, dependență și umilire!
Prima consecință e de natură pur practică și devastatoare: cine se prezintă la un concurs de angajare știind că obține un contract temporar, într-o instituție publică de cultură, cu salariile pe care le știm cu toții? Întrebarea e retorică. Muzeele, bibliotecile și centrele culturale se confruntă de ani buni cu imposibilitatea atragerii de personal calificat, în condițiile în care grila salarială din sectorul public cultural e structural incompatibilă cu piața muncii pentru specialiști. Noua prevedere nu rezolvă această criză. O codifică.
Dar consecința politică e mai profundă și mai îngrijorătoare. Un angajat pe perioadă determinată nu e un profesionist independent, e un profesionist precar. Contractul lui trebuie reînnoit. Reînnoirea depinde de manager. Managerul depinde de autoritate. Lanțul de dependențe e complet și coerent: angajatul precar nu va contesta deciziile managerului, managerul precar nu va contesta deciziile autorității, instituția nu va contesta deciziile ministerului. Un angajat mediocru dar susținut politic nu e un efect secundar neintenționat al reformei, e coloana ei vertebrală!!!
Există un concept în teoria politică a democrațiilor iliberate pe care acest mecanism îl ilustrează perfect: captive constituency, clientela captivă. Angajatul pe termen determinat devine client al managerului, managerul devine client al autorității, iar autoritatea devine garant al unui sistem în care loialitatea e mai valoroasă decât competența. Nu printr-o lege care interzice dizidenta ci printr-o lege care face dizidenţa prea costisitoare.
Până în 2035, deci, instituțiile publice de cultură vor funcționa cu o majoritate de angajați al căror orizont profesional se măsoară în contracte de câte doi trei ani, negociate cu o autoritate care controlează și portalul evaluatorilor, și ghidul de bune practici, și codul de etică, și mandatul managerului care le semnează fișele de post.
Asta nu e reformă. E infrastructură de supunere.
Autor: Ionuț Cojocaru
Sursa: Ionuț Cojocaru Blog
Adauga comentariu