Pentru prima oară în istorie, România ratează calificarea la Campionatul Mondial a șasea oară consecutiv (ultima dată, în anii ’50-’60 am traversat o serie de cinci ratări consecutive, până la Mondialul mexican). Terminăm pe 3, în spatele Macedoniei de Nord, noi oricum nemaiavând demult busolă. Locul 3 înseamnă de fapt lumea a treia a fotbalului.
Am mai amintit cândva, după ratarea unei calificări la un turneu final, Constantin Teașcă răspundea la ancheta revistei “Fotbal”: “Nu cred că ne vom mai califica vreodată la un turneu final, pentru că nu există turnee finale de circ, cu invitații din oficiu”. Doar generația lui Hagi și Popescu a contrazis cu îndărătnicie acest blestem. Da, acel Hagi de care facem și acum mișto pe Facebook și pe unde mai putem prin tot felul de meme-uri tâmpite, deși omul ne califica mereu la turneele finale și nu și-a propus niciodată să țină cursuri de literatură comparată și mai ales de etică. Dar așa suntem noi, exigenți.
De-acum, marele obiectiv al vieții noastre de microbiști, de suporteri triști, dezamăgiți și aproape resemnați ai echipei naționale, va fi să ajungem la baraje. Pe care le vom tot pierde. Pentru că sunt, de fapt, barajele propriei neputințe. Cronici goale. Rutina eșecului. Generații nenăscute. Tranziție eternă.
Acest eșec spune ceva și despre starea societății românești actuale, dar și despre felul în care s-au degradat valori fundamentale, precum solidaritatea socială și națională. Despre demnitate, până la urmă. Și nimeni nu mai vorbește despre lucrurile astea. Găsim câte un țap ispășitor sau câte un urs Arthur căruia să îi “reperăm” onoarea prin Liechenstein.
2021 e anul în care România a terminat pe locul 46 în lume la Olimpiadă. Am luat patru medalii. Ne-am întors ca performanță la nivelul Olimpiadei de la Helsinki, din 1952.
Marea coaliție azi în România trebuie să fie aceea a întoarcerii la performanță. Altfel, rămânem doar, vorba lui E. Lovinescu, o țară a lipsei de consecințe.
Autor: Ionuț Vulpescu
Adauga comentariu