Analize și opinii

Fost președinte al Colegiului Medicilor: ”Transplantul și consimțământul prezumat”

Am văzut că în programul noului Ministru al Sănătății este specificată și o lege a transplantului. Deși, după părerea mea, actuala lege este bună și poate fi doar amendată totuși dacă aceasta este decizia, aș vrea să atrag atenția asupra unei probleme cruciale în transplantul de la donator-mort, și anume consimțământul.



În prezent în lume există două sisteme de donare a organelor în funcție de exprimarea consimțământului, și anume: sistemul opt-in (SUA, Marea Britanie, Germania, Australia, România etc.), în care recoltarea se face doar cu consimțământul informat al donatorului sau al familiei și sistemul opt-out, care permite donarea în baza consimțământului prezumat (Spania, Austria, Belgia etc.).

În sistemul opt-in se pleacă de la premiza că deminitatea persoanei se respectă și după moarte și că aceasta nu dorește să-şi doneze organele după moarte. Recoltarea este permisă doar în baza dorinţei de a dona exprimată anterior decesului prin consimțământ informat sau de către membrii familiei după deces.Aceasta nu înseamnă că membrii familiei sunt ”proprietarii” cadavrului, ci că ei cunosc mai bine dorința decedatului (consimțământ substituit).

Sistemul opt-out se bazează pe premiza că după moarte corpul aparține statului și într-o etică materialist-utilitaristă exista o datorie de a fi utili altora. Se consideră că oamenii doresc să-şi doneze organele după moarte. Toţi cetăţenii au posibilitatea de a-şi înregistra dorinţa de a nu-şi dona organele după deces, iar neînregistrarea opoziției față de donare echivalează cu acordul pentru recoltare (se prezumă că donarea de organe este acceptată).

Implementarea în practică a sistemului opt-out diferă în funcție de gradul de implicare a membrilor familiei în decizia de donare. În varianta soft (care se aplică în Spania), organele se pot recolta dacă nu a fost înregistrată opoziţia pacientului faţă de donare și membrii familiei sunt întrebați dacă cunosc vreun motiv pentru care decedatul s-ar fi opus donării. Fac o paranteză: Spania este dată drept exemplu, privind frecvența transplantelor și numărul de donatori decedați. Cu toate acestea, numărul transplantelor din Spania nu depășește numărul transplantelor din Statele Unite ale Americii. Prin anul 2002 – 2004, când lucram la protocolul adițional al Convenției de la Oviedo privind transplantul (la Consiliul Europei), am fost invitat la Salamanca, unde șeful Agenției Naționale Spaniole de Transplant mi-a prezentat modelul spaniol.

Am avut trei întrebări:

1. Acest model soft nu creează discriminări între cetățenii spanioli și rezidenții străini, care nu au familiile în Spania și, prin urmare, acestea nu se pot pronunța cu privire la consimțământ?

2. Este etic ca aceeași echipă, care constată moartea și recoltează organele, să fie și echipa care realizează transplantul?

3. Cum se explică faptul că în spitalele în care se realizează transplant numărul deceselor și a recoltării de organe este semnificativ mai mare decât în celelalte spitale? Oare nu cumva echipele sunt dominate de dorința de a avea organe pentru transplant? Răspunsurile au fost generale și neconvingătoare. Astfel, am devenit un adversar al consimțământului prezumat chiar și în varianta soft. În varianta hard, recoltarea se face ca regulă și se exclud numai acele persoane decedate, care și-au exprimat în timpul vieţii opoziția pentru transplant. Membrii familiei sale nu sunt consultați.

Sistemul consimțământului prezumat are o serie de aspecte problematice, pornind de la însăși prezumția pe care se bazează, și anume: aceea că oamenii doresc să-și doneze organele după moarte. Această prezumție este contrazisă de studii care arată că există diferențe între exprimarea dorinței de a dona și trecerea propriu-zisă la act.

Deși susținătorii sistemului opt-out consideră că recoltarea pe baza consimțământului prezumat poate duce la creșteri semnificative ale ratei donării de organe cadaverice, în practică s-a dovedit ca nu este așa și că mai importantă este organizarea sistemului. Există chiar riscul ca introducerea consimțământului prezumat, fără a se crea mai întâi și în paralel o atmosferă socială favorabilă donării, să determine o reacție opusă, respectiv scăderea ratei donării.

Consimţământul prezumat poate genera abuzuri, favorizând încălcarea autonomiei pacienţilor. În plus, acceptarea consimțământului prezumat ar putea duce la știrbirea încrederii pacienților în medici, în condițiile în care ei, pacienții, ar putea avea credința că odată ajunși într-o stare critică, vor valora mai mult morți decât vii.

Studiu de caz: China (care în decurs de 10 ani a ajuns pe locul 2 în lume ca numar de transplante realizate – după SUA). În China, pedeapsa cu moartea este aplicată pentru 55 de infracțiuni, dintre care 31 non-violente. Cea mai mare parte a organelor pentru transplant sunt recoltate de la așa-numiții ”prizonieri de conștiință” – persoane care sunt condamnate la închisoare pentru a fi împiedicate să-și exprime opiniile în mod deschis chiar dacă militează pentru non-violență. În anul 1984, în China a fost legiferată o politică națională numită ”Temporary Rules Concerning the Utilization of Corpses or Organs from the Corpses of Executed Criminals”, care permite recoltarea de organe pentru transplant de la deținuții executați. Din cauza acestei practici activitatea de transplant din China este controversată și criticată de comunitatea științifică internațională. Deținuții condamnați la moarte reprezintă una dintre cele mai controversate surse de organe deoarece decizia lor de a dona nu poate fi pe deplin autonomă.

În august 2010, un ONG – “Doctori împotriva donării forțate de organe” – a făcut un apel către companiile farmaceutice prin care li se solicita să nu se implice în tranplanturi în China deoarece, chiar dacă ar putea fi acceptabile din punct de vedere legal (legea chineza), nu sunt acceptabile etic. Răspunsul la acest apel, (al acestor companii care clamează principii etice) a fost următorul: finanțarea a nouă noi studii clinice, implicând 1200 de organe transplantate desfășurate în spitale civile și militare chineze. Cu alte cuvinte, companiile farmaceutice nu numai că promovează și își vând medicamentele în China, dar și susțin dezvoltarea transplantului chiar în aceste condiții de abuz. Justificarea acestora este: de rezultatele cercetării vor beneficia pacienții din întreaga lume. Nu este ipocrizie? Este etic a utiliza suferința și viața unora pentru a reduce suferința și a prelungi viața altora?

În România, donarea și transplantul de organe de la persoane decedate a crescut în mod constant în pofida faptului că se solicită acordul familiei. A crescut datorită sistemului de organizare al transplantului, a informării și educației populației, dar nu în ultimul rând a intervenției Bisericilor Creștine (Biserica Ortodoxă, Catolică, Protestantă) în favoarea donării de organe văzută ca un act altruist de ”donare a vieții”. A crescut până în 2016 când, din cauza intervenției Ministerului Sănătății (ministru Vlad Voiculescu) și a unor așa-ziși lideri de opinie, a urmat o diminuare marcantă corelată însă cu o creștere a exportului legal de organe în spitale din Europa de Vest.

În concluzie, acceptarea consimțământului prezumat nu ar face altceva decât să introducă în populație un sentiment de neîncredere în activitatea medicală și să deschidă o poartă spre eventuale abuzuri. Bineînțeles, însoțite de o scădere a numărului de donatori.

P.S.1: În anii 2006 – 2010, când s-a încercat și în România introducerea consimțământului prezumat, am fost printre puținii adversari ai acestui concept. Toți specialiștii, toți organizatorii de sănătate, toți jurnaliștii m-au combătut și m-au catalogat drept dușman al progresului și dușman al transplantului. Astăzi, când văd atacurile la care este supusă activitatea de transplant, aceiași oameni mă felicită că am reușit să opresc introducerea consimțămânului prezumat în lege și astfel, i-am protejat de acuze nejustificate.

P.S.2: Aflu că o serie de parlamentari USR, PNL și PSD ar dori să introducă în noua lege consimțământul prezumat. Trebuie să fim vigilenți și să reacționăm rapid.

Autor: Vasile Astărăstoae

Sursa: Vasile Astărăstoae

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Nenisorule, donatorul nu e mort. E omorat cand i se recolteaza organele. De ce crezi ca il anesteziaza pe donator? De ce multi donatori plang cand incep sa le recolteze organele?

    Raspunsul e simplu nenisorule, nu sunt morti!!!!

    Au scos ei un termen care se cheama moarte cerebrala. Niste neni doctori decreteaza ei moartea cerebrala si se poate trece la hacuirea unui om inca viu.

    Caci daca mortul e mort, nu “moarte cerebrala”, atunci niciun organ nu mai e bun de nimic. Organele trebuie sa fie vii.

    Moartea cerebrala e o minciuna.
    Sunt oameni care au ramas faca juma de creier. Cauti pe Google si ramai crucit.
    Creierul e procesorul. Dar daca creierul e inactiv nu inseamna ca e mort de-a binelea.

    Ca un mort degeaba il tii la aparate, tot va putrezi. Ce e tinut la aparate, are inca viata in corp. Sufletul e acolo.

    Sunt multe cazuri cand “mortul” si-a revenit chiar inainte de recoltarea organelor.

    Recoltarea organelor e crima. E asasinat la comanda pe bani.
    Si doctorii sunt niste criminali.