Era singurul gând care se repeta obsesiv în mintea lui Klaus și nici măcar zgomotul bormașinii nu putea să acopere explozia de emoție pe care o resimțea în toți porii.

Mai dădu o tură prin sala de conferințe, totul pare în regulă, biroul, sunetul, panoul cu prompterul, toate sunt la locul lor. Dar, parcă ceva lipsește. Se plimba agitat, cu pași mari, de pe un hol pe altul. “să îmi pun costumul cel nou sau mai bine tot pe ăla albastru? Getei ii place cel mai mult. Și până la urmă, chiar mi-a purtat noroc.”

Se innoptase, dar tot nu își găsea astâmpărul.

“și dacă iese lumea în fața Palatului ca să mă aclame? Ce fac, ies afară? Cum aș putea să ies afară, în mulțime, după ce le-am zis să țină distanța?” Își puse repede paltonul pe el și ieși în curtea Palatului. Își imagină mulțimea adunată în fața porții și se gândi: ” – nu pot nici să mă fac că îi ignor. Până la urmă, e cel mai important moment al mandatelor mele. Aș putea să le spun că din cauza pandemiei nu putem să permitem manifestații. Nu, la naiba, da’ ce, ăia in America nu au ieșit? La ei nu e pandemie?…

Dar, dacă aș sta eu dincoace de poartă? În felul ăsta, aș ieși bine, că îi bag în seamă, dar aș păstra și distanța socială. Dar, pe ce să mă sui, ar trebui ceva mai înalt decât gardul. Pe o mașină? Ar fi prea ridicol.” Atunci, Klaus avu o idee care îl străfulgeră prin tot corpul:” – da, mi-ar trebui un soclu, un podium înalt, lipit de gard. Asta ar fi perfect. ” Nu mai pregetă nicio secundă. Se întoarse în Palat și îl chemă pe unul dintre sepepiști:

” – Da, șefu, m-ați chemat?

– Du-te repede și cumpără așa: 4 pătrați de lemn de 8cm, 6ml, 6 scânduri de 4ml. Holșuruburi avem? Ia și jumătate de kg de holsuruburi.

– Unde să mă duc șefu, e 10 noaptea?

– Cum unde? Du-te la Hornbach!

– E închis șefu, ați uitat, pandemia…Teoretic, nici n-aș putea ieși pe stradă la ora asta fără un motiv.

– Cine a hotărât tâmpenia asta?

– Cine, șefu, Arafat!”

Klaus își zise mai mult ca pentru el:

“După ce câștig aceste alegeri și voi avea parlamentul meu, guvernul meu, voi schimba Constituția și îl dau afară.

Dar, ce mă fac acum? Trebuie să găsesc rapid o soluție, am nevoie de acel soclu până mâine.”

Își aminti de bunul său prieten Schweighofer. “Da, el sigur mă ajută. Am numărul în agendă, îl sun direct:

– Alo, gutten tag Gerald…”, îl abordă el în germană pe amicul său. Discuția decurse firesc, iar Klaus obținuse promisiunea că va avea materialele de construcții la Palat a doua zi de dimineață.

“- Mariane, vino încoa’, am rezolvat! Noroc cu mine, că altfel sunt înconjurat de incompetenți.

– Da, șefu, aveți dreptate, să trăiți!

– Mariane, bormașină avem?

– Avem, șefu!

– Foarte bine, adu-o incoa’ să o am aici și apoi ești liber să pleci.”

Klaus se îndreptă țanțoș de spate, mulțumit de sine pentru realizările din seara aceasta. Luă bormașina cu el în cameră, măcar să o testeze, neîncrezător fiind în confirmările lui Marian.

Ajuns în cameră, Klaus desfăcu bormașina și vârî ștecherul in priză. Trase un șut la pistol și motorul bormașinii scoase sunetul strident care rezonă in încăpere.

Klaus se liniști și își propusese să nu lâncezească în pat a doua zi. În fond, era cea mai importantă zi din viața lui de președinte. Adormise cu bormașina pe pernă, ținând-o ca pe un lucru drag, așa cum un copil își ține ursulețul preferat.

Dis de dimineață, Klaus ieși vesel din cameră. Nu zăbovi prea mult cu micul dejun, cine mănâncă la 6 dimineața. Și-apoi, mai era o oră până la deschiderea secțiilor de votare. Voia să fie totul pregătit din timp, pentru că așa îi plăceau lui lucrurile bine făcute. Scoase echipa în curte și le explică oamenilor planul de lucru. Materialele de construcții erau frumos așezate lângă poartă. Schweighofer își ținuse promisiunea. Klaus trase un pătrat de 8 din maldăr și ceru o ruletă.

” – nu uitați, măsurați de 10 ori și tăiați o dată!” Luă bormasina și dădu primul găurile în gard, acolo unde veneau prinderile soclului pe care Klaus și-l construia singur. Zgomotul bormașinii răsună nervos în cartierul Cotroceni, încă adormit și înfrigurat, indiferent, parcă, față de momentul istoric pe care îl trăia președintele.

“Am distrus peee seeee deeee ul! ” Era singurul gând care se repeta obsesiv în mintea lui Klaus și nici măcar zgomotul bormașinii nu putea să acopere explozia de emoție pe care o resimțea în toți porii.