Modelul societăţii introduse de revoluţiile burgheze a venit la pachet, dincolo de modelul statului aşa-zis democratic, cu o nouă sectă religioasă instaurată peste tot, căreia i se roagă toţi, dar despre care mai nimeni nu are habar. Pare paradoxal, dar în ciuda negaţiei, ciudata sectă care prosperă de mai bine de două sute de ani îşi desfăşoară şi acum viaţa la fel de tenebrios ca şi atunci când a fost inventată.
Adepţi ai cultului despre care vă vorbesc sunt absolut toţi oameni planetei, indiferent de religia pe care şi-o proclamă. Mai mult, cultul supravieţuieşte nepretinzând că reprezintă vreo religie ci, culmea, considerându-se un fel de garant al tuturor libertăţilor omului. Ştiu, nu vă vine să credeţi, dar chiar acum, citind articolul de faţă, aveţi prin buzunare câteva icoane ale cultului şi vă rugaţi să vă mai luaţi şi altele.
Lăcomia este un păcat în orice religie. Noua religie însă ştie că acesta este motorul nostru intern, păcatul nostru cel mai intim şi, de aceea, nu-l critică. Ba, din contră, îl aclamă! Iar nouă ne place pentru că ne eliberează de „strânsoarea absurdă” a tradiţiei. Şi atât de mult ne place încât, ascultându-i predicile, am ajuns să credem că aceasta este „ordinea firească a lucrurilor”.
Tot ceea ce vedem, cu toate că e absolut nenatural, luăm de bun ca efect al aderării la noua religie. De exemplu sacrificarea vieţii active. De milenii omul face trecerea către maturitate relativ rapid, într-o succesiune de evenimente perfect acordate ceasului biologic, având apogeul în momentul căsătoriei, al înfiinţării unei noi familii. Apoi apar copiii, totul înşiruindu-se după aceeaşi logică. Noua religie, pentru a exista, a statutat desfiinţarea adevăratei ordini naturale, instituindu-şi propria sa ordine, în care trecerea la maturitate este amânată indefinit, generând sacrificarea celei mai active perioade a vieţii pe altarul idealurilor obscure ale noii religii. De aceea maturizarea întârzie, pubertatea prelugindu-se spre 40 de ani. Pentru unii trecerea spre maturitate nu mai există, rămânând captivi adolescenţei toată viaţa, în ciuda aparenţei lor de „oameni la locul lor”. De altfel îi identifici aproape instantaneu după câteva propoziţii.
Recunoaşteţi religia? Sigur că nu, dar nu vă mai fierb. Este vorba despre religia băncilor centrale, cea care a remodelat esenţa banului şi cea care ne dictează ce e normalitatea. Desigur, nu se pretinde a fi un cult, o sectă, ci ne spune că ea este normalitatea. În mod cât se poate de ciudat aţi putea constata că asta fac toate sectele: clamează normalitatea ca fiind cea naturală. Secta lui Osho spunea asta, secta „Templul popoarelor” din Guyana pretindea acelaşi lucru, sfârşind prin a-şi convinge adepţii să se sinucidă. În acelaşi fel în care sectele înlocuiesc realitatea reală cu cea indusă, infamul sistem al băncilor centrale a reuşit să modifice întreaga realitate a omului.
Cu toate că nu-şi recunoaşte caracterul sectar, tagma bancară e dezvoltată exact pe aceeaşi structură, având apostolii săi, înţelepţii şi rugăciunile sale specifice. Asemeni Papei care prin bulele sale denunţă sau înalţă, şeful FED-ului anunţă creşterile sau scăderile dobânzii de intervenţie. Instantaneu, tagma credincioşilor începe să conceapă scenarii: o fi semn de bine sau de rău? În anumite scenarii, o acţiune poate fi benefică în timp ce, în alte contexte aceeaşi acţiune se poate dovedi dezastruoasă. Nimeni nu ştie nimic, indiferent de opinia exprimată. Însă, per total – ne spun apostolii sistemului – secta are un efect benefic: „Uitaţi-vă la progrese!”, „Priviţi realizările noastre!”, „Magazinele sunt pline de mărfuri, tu ai x maşini în curte, casa plină cu electrocasnice, nicicând n-a fost mai bine”. Şi unul neiniţuiat pică în admiraţie, dând instantaneu gir acestui tip de opinii care vin direct de la marii preoţi ai sectei. În mod evident ignorăm mizeria morală în care ne scufundăm, dezordinea socială ajunsă la stadiu braunian, polarizarea extremă sau falsitatea acestei bunăstări. Mâncarea din farfurie e toată o mizerie, electrocasnicele şi mijloacele de transport sunt plătite cu greu şi au viaţa limitată din fabrică pentru a te obliga să consumi. Îţi iei un telefon şi peste şase luni schimbarea sa e o normă socială. Totul atârnă precum sacii cu plumb de grumazul zelotului sectei.
Îţi omori tinereţea „pentru că aşa e bine” şi te trezeşti neputincios întrebându-te ce-ai făcut în viaţa asta în afară de a-ţi achiziţiona câteva zeci de telefoane care acum stau aruncate inutil prin casă? Răspunsul nu-ţi dă linişte deoarece, chiar şi inconştient, ştii că ai alergat după himere. Care-s himerele? Cele cerute de propria ta lăcomie. Sistemul îţi scoate în faţă „sfinţii realizării”, miliardarii care întotdeauna au o viaţă vibrantă şi mai mereu au pornit de jos. De ce trebuie să fi pornit de jos? Pentru că acolo eşti tu şi întreg sistemul e croit pe măsura lăcomiei tale. „Lăcomia nu e un păcate, e benefică, e motorul lumii” – iată adevărul întors pe dos care-a devenit motto al lumii în care ne aflăm. Privind de pe margine, arhitecţii sectei se felicită. Şi au de ce întrucât, pe măsură ce timpul trece, averea şi influenţa le cresc exponenţial.
Doar că e o mică problemă. Ca orice sectă şi aceasta are un început, un apogeu şi un final. Văzând cum stau lucrurile am putea spune că ne aflăm la apogeu. Dar e ceva ciudat: la fel am fi putut spune şi anul trecut şi acum cinci ani şi, culmea, exact la fel am fi spus şi în urmă cu un secol. Cum e posibil aşa ceva? Simplu, e vorba de caracteristica din care secta-şi hrăneşte vivacitatea. Bazându-se pe lăcomie, sistemul sectei trebuie să producă o bunăstare continuă, adică să contrazică însăşi natura. De aceea sistemul se află într-o continuă expansiune. Fără expansiunea perpetuă, credincioşii şi-ar pierde credinţa. Şi-aici vine şi paradoxul deoarece expansiunea face ca averile celor mari să crească, iar sărăcia credinciosului de la bază să crească şi ea, polarizarea socială dintre cele două clase transformându-se într-un hău ale cărui limite sunt la plus şi minus infinit.
Iată-ne în capcana supremă. Natura ne spune că atunci când contradicţia ajunge la un asemenea nivel, totul se prăbuşeşte. Acum noi ştim bine ce interese sunt în sistem şi înţelegem că aşa ceva e de neimaginat pentru mulţi. Doar că aceste treburi nu pot merge la infinit. Iar apogeul pe care-l vedem acum e apogeul bulei hrănite de infama creştere geometrică. Aceasta are capacitatea de a ne face să ne pierdem speranţa în sfârşitul său deoarece când afirmi că totul se va prăbuşi te contrazice dându-ţi peste nas cu o creştere şi mai imposibil(sic!) de înghiţit. Însă, ca orice bulă speculativă, şi aceasta va face la fel, explodând brusc şi lăsându-ne pe toţi într-o admiraţie sau, după caz, într-o depresie fără margini. Va veni dezastrul absolut? Cu siguranţă că va veni, dar fix atunci când nu ne vom aştepta.
Autor: Dan Diaconu
Adauga comentariu