Analize și opinii

Dan Diaconu despre vârstele comunismului autohton

Mulți dintre cei care n-au trăit vremurile respective și care n-au fost curioși să înțeleagă istoria recentă, au impresia că perioada comunistă de la noi a fost una uniformă, în care totul s-a desfășurat identic. Nicidecum. Comunismul de aici, ca pretutindeni de altfel, a fost marcat de numeroase lupte intestine, repoziționări și regrupări. Asta în ciuda culorii gri închis care s-ar vedea din afară.
Începuturile comunismului autohton datează cu mult înainte de instaurarea sa oficială în România. Dacă ar fi să căutăm primele rădăcini, le-am găsi în rădăcinile Partidului Liberal autohton. Încă de la începuturile secolului XIX apar aceste fire de „liberalism”, pornind de jos, de la nivelul boierilor minori(Ionică Tăutu, Ion Câmpineanu, etc.) care căutau accesul la ciolan cățărându-se pe trendurile de emancipare națională răspândite prin intermediul lojilor din care făceau parte. Revoluția de la 1848 – organizată prin intermediul acelorași loji – cu toate că în Principatele Române a fost un fiasco, dă vânt în pânze mișcării liberale care, în 1856, reușește să se coalizeze în Partida Națională.
Apariția bolșevismului în Rusia conduce la o a doua etapă preliminară a comunismului autohton. Partidul Liberal de la noi, arondat Franței, devine cumva retrograd față de „evoluțiile” din Rusia. De aceea apar primele „intervenții directe” prin înființarea Partidului Comunist sub pulpana Moscovei. Cu toate că, în majoritatea sa covârșitoare, Partidul Comunist este compus din etnici, are imediat parte și de o presă atent subvenționată de către Aristide Blank: „Adevărul” – la fel de comunist atunci ca și în prezent -, „Munca” – organ radical de propagandă, precum și numeroase fițuici semi-oficiale, ceva între ziar și manifest. De asemenea, trebuie să înțelegem că, în ciuda diferendului pe care România l-a avut cu Rusia bolșevică, în interiorul puterii de la București au existat numeroși susținători ai acesteia. Vârful a fost reprezentat de Nicolae Titulescu – sponsorizat și el de Aristide Blank. De aceea, în ciuda statutului de ilegalitate și a lipsei acute de membri români, Partidul Comunist continua să fie susținut, iar idealurile sale erau abil strecurate în presa de largă circulație.
După ce Regele Mihai capitulează necondiționat la 23 august 1944 – acțiune mișelească menită a dărâma negocierile secrete pe care echipa lui Antonescu le inițiase cu URSS – – comunismul se instaurează accelerat în România. Așa ajungem la prima etapă a „comunismului oficial”: 1944-1948. Cu tote că oamenii credeau că, după sacrificiile făcute vom reintra în normalitate, în realitate treburile au decurs contrar intereselor naționale. În 1945 este impus guvernului lui Petru Groza, în 1946 se falsifică alegerile, iar în 1947 Regele Mihai își ia catrafusele și pleacă după ce distrusese destinul unei țări. Plecarea sa se petrece la fel ca și cea a tatălui său – deviantul Carol al II-lea, lăsat de Antonescu să încarce ce vrea în trenul cu care a părăsit România. Mihai pleacă burdușit cu bani și valori, răsplătit de ruși din banii țării pentru înrobirea unui neam întreg pentru mai bine de cinci decenii. Această etapă are punctul final în 1948, când se înființează Securitatea, instituție de care România n-a scăpat nici măcar în prezent. Am uitat să spun că această primă etapă a adus la putere garda pregătită de Moscova pentru preluarea puterii în România: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnarenko, Gyorgy Pantiușa s.a.m.d. Cei din prima linie erau susținuți de o groază de alți „teleportați” de pe tancurile sovietice și plasați în puncte cheie. Cum ar fi: Leonid Tisminețki – tatăl „anticomunistului” Vladimir Tismăneanu, Bibi Meir Boico – cumnatul Herminei Tisminețki, mama lui Tismăneanu – general de Securitate care a făcut programul criminal al temutei DSS, Silviu Bruckner – cunoscut la noi ca Silviu Brucan – ideolog principal al PCR și șef al Scânteii.
Etapa a doua este cea începută în 1848, prin proclamarea Republicii Populare Române și acapararea puterii de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, acest Stalin autohton care a perfecționat tehnicile criminale ale comunismului nostru ducându-le la nivelul celor practicate atunci la Moscova. Sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, economia națională este sufocată de Sovrom-uri – societăți comerciale care lucrau strict în profitul URSS pentru plata datoriilor de război rezultate din capitularea fără condiții a pelticului retardat Mihai – pușcăriile se transformă în adevărate lagăre de exterminare care foloseau tehnici greu de imaginat în prezent, asta în timp ce economia pică, iar programul de modernizare pornit imediat după 1948 se dovedește un fiasco.
Profitând de epurarea evreilor din conducerea PC al URSS, Gheorghiu-Dej se apucă și el să-i epureze pe cei veniți cu tancurile sovietice. Mă rog, epurarea la noi consta în casă, mașină cu șofer și tot ce și-ar fi dorit de la viață un om în acele vremuri. De asemenea, în dulcele stil comunist, eșecurile înregistrate în economie sunt puse în cârca epuraților. Mă rog, nu a fost departe de adevăr, doar că ar fi trebuit să se pună și pe sine pe lista neagră.
În 1953 moare Stalin, iar conducerea URSS este preluată de către Nikita Hrusciov. Acesta este preferat în ciuda „continuatorului” Beria datorită prostiei sale care, bănuiau păpușarii din spate, l-ar fi făcut manipulabil. Doar că Hrusciov începe o politică de relaxare, antistalinistă, cu accent pe schimbarea gărzii. Asta îl face pe Gheorghiu-Dej să comită una dintre ultimele sale crime, anume asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu prin intermediul unui proces făcut după toate standardele comuniștilor. Până la moartea sa din 1965, Gheorghiu-Dej și-a relaxat politica, acceptându-se chiar și discuțiile deschise despre ocupația sovietică. În 1965 Gheorghiu-Dej moare. S-a bănuit că a fost iradiat puternic în timpul vizitei sale la Varșovia întrucât boala sa – cancer pulmonar și hepatic – a avut o evoluție galopantă, accelerată și de sfaturile voit eronate ale echipei medicale care îl îngrijea.
Ce ar trebui să reținem din aceste prime două etape? În primul rând că am avut de-a face cu un regim de ocupație care a avut ca efect sărăcirea extremă a țării. Apoi că, prin agenții străini implantați în toate straturile societății românești, s-a dus o politică de denaționalizare, de ștergere a istoriei țării, de manipulare grotească a tuturor aspectelor culturii și civilizației autohtone. Cel mai mare poet devenise un neica nimeni pe numele său A. Toma, istoricul națiunii era o jigodie, Mihail Roller, care a mutilat istoria țării, făcându-se vinovat pentru educația absolut aberantă a generațiilor care au folosit manualul său s.a.m.d. Poate vă spune „creștinul” Baconschi câteva cuvinte despre tatăl său A.E.Baconsky, cel care-a scris geniala poezie: „Trece-o noapte și mai trece-o zi/ Se ascute lupta între clase/ Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai dușmănoase”. Asta se întâmpla în timp ce în pușcării era lichidată prin metode greu de imaginat întreaga floare intelectuală a țării. Proștii câștigaseră partida și-aveau să îndobitocească o țară întreagă timp de
cinci decenii.
Primele două perioade ale comunismului autohton ar trebui studiate cu seriozitate întrucât veți găsi acolo exact tehnicile care sunt aplicate azi asupra noastră. Las însă acest capitol în episodul dedicat concluziilor.
Mâine vom vorbi despre Ceaușescu și politica sa, pentru ca un ultim episod să îl dedic dezvoltărilor ulterioare ale comunismului autohton.

Abonează-te la newsletter