Pentru mine e tot mai limpede că filosoful clujean Mircea Arman este un împătimit al rigorilor de la bibliografii la idei, de la forme la conținuturi, de la spirit și funcții ale spiritului la factualitate și de la poieză la paradigmele noezei. Am citit recent cartea sa de eseuri Între spirit și spadă (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2022), însă pe autor îl citesc de mai mulți ani, mai ales în revista Tribuna pe care o conduce și în care semnează editoriale de interes nu doar pentru iubitorii vechilor filosofii eline, ai onticii occidentale și ai filosofiilor moderne, ai conștiinței și ai conștienței. Volumul apărut la sfârșitul anului trecut, tipărit profesionist, în condiții grafice relaxante (pagini aerisite, fonturi odihnitoare), aduce sub titlurile a douăzeci și două de eseuri un mesaj de spirit și spadă fiincă trece de la observația profund esențializată spre determinări atitudinale de răspuns. Aparent de pe paliere diferite, eseurile trec cu ușurință și cu coerență de la teme generale (Mitul, arta, filosofia și capacitatea imaginativă poietică apriorică; Neant și existență; Despre indeterminat ca structură a imaginativului poietic rațional la Anaximandru) spre întrebări conclusive (Este gândirea platonică o modalitate autentică a imaginativului poietic european?; Judecata aristotelică privită ca noțiune ontologică sau ce este „logos apophantikos”), spre judecăți și analize (Filosofia stoică – o antimetafizică; Timpul ca în-zidire a Ființei), spre teme concrete, de interes în lumea ideilor (Heidegger în viziunea lui Andrei Marga; Constantin Noica – Arhanghelul, Anton Dumitriu – Anahoretul) și spre atitudini (Despre minciună).
Sensul dispunerii eseurilor are finalizare în sensurile lumii de azi, profund debusolată și cauzal se mișcă anomic în reverberări apocaliptice: „Falșii profeți vin îmbrăcați în mantia filosofiei, dar propovăduiesc în ascuns arghirofilia” (p.226) și-l anunță triumfal pe Homo oeconomicus, precum Nietzsche în nihilismul lui (Also sprach Zarathustra; Jenseits von Gut und Böse ). Cartea lui Mircea Arman, citită atent, pare că însoțește prin imaginativ lumen intellectuale în reflecție filosofică și sensul umanității, de la un apeiron spre altul. Ieșirea din mit a fost doar parțială, nu și definitivă, pentru că indeterminatul însoțește ca o umbră (fatalitate/ alternativă) umanitatea, destinul acesteia fiind esențial legat de mit atât timp cât capacitatea imaginativă este aprioric determinată de limitele ființei. Și dacă socotim că mitul nu poate fi gândit ca o fabulă, el fiind, în fond, o modalitate de a gândi și reconstrui imaginativ realitatea (p11) – oricum, o definiție flexibilă, a cărei diacronie afirmă paradigma determinărilor – nu îl putem văduvi de rit, și el nevoit să-și reconsidere în timp semiotica și funcțiile ei, așa cum încearcă să o facă „falșii profeți” din ultimul eseu.
Mircea Arman, și de data aceasta, se dovedește abil în administrarea întregului, în ordonarea lui, fiindcă de la mit și interpretarea mitică a lumii se trece gradual spre indeterminat din perspectiva imaginativului (acesta din urmă fiind, în fond, răspunsul poietic al întrebărilor ontice) și atunci autorul își alege reperele cele mai concludente: „Este foarte greu de determinat, din cauza informațiilor extrem de puține, ce reprezintă exact ideea de apeiron în gândirea lui Anaximandru” (p.21), de la acesta avem astfel prima viziune abstractă a acelui element care cuprinde și definește ideea de indeterminat cu care, de altfel, se confruntă în dihotomiile și în referențialul ei cunoașterea. Sub titlul cărții, Între spirit și spadă, autorul avansează controlat dinspre noeză spre noemă în filosofia greacă; spațiul vital fiind însăși întrebarea esențială a istoriei pe care spiritualitatea greacă nu a putut-o evita în confruntarea ei cu sărăcia solului acestei țări (stenahoria) – Mircea Arman analizează acest răspuns în lirismul și dramatismul elen. „Și dacă epopeea cântase faptele de arme ale aheenilor, apoi redase jalea unei lumi dispărute odată cu invazia dorienilor, poezia didactică hesiodiană exprimase tocmai lipsa unui teren ferm al valorilor, al unei Grecii care renăștea din propria-i cenușă, organizându-și viața socială și repunând bazele celei spirituale. Vechiul imaginativ arhaic legat de eroic ceda locul imaginativului poietic al unei lumi in statu nascendi” (p.34). Apoi se face un popas în poezia lui Pindar (ca fapt-de-a-fi), cel cu care dispare așa-zisa lirică corală și se deschide calea dramei atice; „conceptul central al întregii producții pindariene este cel de arete – virtutea…” (p.41), idealul de excelență (sophrosyne), conceptul de la temelia eticii elene, controlul virtuților. Astfel, de la acest unic mod prin care grecul și-a putut depăși limitele, poezia, Mircea Arman avansează în filosofia greacă, gândirea platonică relevându-se a fi modalitatea cea mai autentică a imaginativului poietic, de la care, prin sofiști, s-a prefigurat spiritul european modern.
Autorul nu evită deloc controversele, ba se poate spune că le abordează cu pasiunea celui care le și stăpânește, cu atât mai mult în filosofia platonică, cu care cititorii revistei Tribuna au luat cunoștință mai detaliat: „John Burnet în Early Greek Philosophy (CLIII) lansează pentru prima oară ipoteza după care teoria ideilor era deja bine cunoscută încă înainte de Socrate, fiind un lucru comun în cercurile pitagoreice. Deși respinsă aproape unanim…” (p.53). La fel: „Este destul de discutabil dacă grecii aveau bine structurată noțiunea de transcendență având în vedere faptul că nimic din ceea ce cunoaștem a se fi realizat înainte de metafizica platonică nu ne dă dreptul să presupunem că acest concept ar fi fost cât de cât aproximat de către gânditorii greci” (p.57). În continuare, cu un gust al sintezelor bine coordonat, autorul adaugă sub același titlu (Gândirea platonică modalitate autentică a imaginaivului poietic european), ca necesară, schema raporturilor platonice dintre idei și lumea sensibilă (vezi p.55).
În aceeași dialectică argumentativă a genericului cărții (Între spirit și spadă), avansăm și mai profund în idee cu cele câteva note marginale din Filosofia ca practicare a morții și conturarea „obiectului” filosofiei ca atare în istoria ideilor: „În Die Philosophie der Giechen, Eduard Zeller arată că principalele izvoare ale filosofiei grecești ar fi religia și misterele” (p.63), dezbaterea unei teme astfel de generoase (în care autorul are cercetări și studii mult mai detaliate) presupune o sinteză la fel de selectivă dată fiind bibliografia imensă a temei. Următorul pas îl face Mircea Arman cu Imaginativul poietic rațional materialist grecesc la Leuccip și Democrit – o anticipare a imaginativului poietic științific european (Leuccip și construcția lumii, anticiparea teoriilor moderne ale fizicii, atomismul, apoi principiile gnoseologiei lui Democrit cu care se anticipează și se prefigurează toată gândirea filosofică și științifică europeană care vor urma. Se trece de la consecvențele antimetafizice ale filosofiei stoice, la tema neantului și a existenței în viziunea de după Aristotel, de la Toma din Aquino spre Heidegger (Was ist das – die Philosophie?) și chiar spre Wittgenstein.
Sub constanta seducție a ideilor, Mircea Arman controlează aria largă a gândirii filosofice occidentale, emulația unor atitudini, cu îndreptățită atenție centrată pe rezonanța acestora în gândirea filosofică românească (Constantin Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, A.I. Brumaru, Andrei Marga), cu valoarea ei integrativă, precum și în înrâuririle ei firești: Judecata aristotelică privită ca noțiune ontologică sau ce este Logos Apophantikos; Ființa ca poieză și structură a imaginativului poietic rațional aprioric; Anton Dumitriu – omul, opera și un „jurnal de idei” edificator; Constantin Noica – Arhanghelul. Anton Dumitriu – Anahoretul; Heidegger în viziunea lui Andrei Marga; Despre forma filosofică la A.I. Brumaru; Alexandru Surdu – o viață dedicată construcției filosofiei românești.
Autorul se anunță a nu împărtăși întrutotul noicianismul: „Fără să fiu un mare admirator al lui Constantin Noica și a ceea ce a reprezentat așa-zisa Scoală de la Păltiniș, nu pot, totuși, să o scap din vedere (contribuția filosofului, n.n.,I.C.) să ignor sau să minimalizez importanța acesteia în anii grei pentru filosofie marcați de perioada comunismului” (p.179). Și dacă Școala de la Păltiniș se arăta a fi totuși o naivitate suavă, Noica, „blocat între zidurile ideologiei comuniste și a unui naționalism ușor desuet întrucât nu poate fi susținut la nivelul marilor popoare, ba, mai mult, nici la nivelul vecinilor noștri” (p.180). Mai mult, autorul consideră ceva mai departe că nici Emil Cioran și nici Mircea Eliade „nu au trecut de o anumită barieră pe care marile popoare le-au așezat întotdeauna în fața unei națiuni care se încovoaie prea ușor…” (ib.). Lucrurile se cer precizate și Mircea Arman o face cum se cuvine, pentru aceasta recurg la un citat ceva mai lung (argumentul ab auctoris verbum): „Până când nu vom avea curajul propriei autodeterminări și afirmări, nimeni nu ne-o va acorda gratuit, iar tot felul de nulități și degenerați se vor uita cu scârbă la noi. Dar dincolo de această naivitate suavă era un gen de idealitate care se asemăna cu cea a marilor greci și releva o convingere onestă și altruistă a unor existențe care se confundă cu filosofia. Nu puțini dintre cei tineri au fost captați de ideile nicasiene, tineri care, fără excepție, au ratat și care, din păcate, nu doar și-au distrus carierele intelectuale, dar și-au pierdut viețile la modul lamentabil cuprinși de sărăcie și alcoolism, în timp ce alții au devenit negustori și milionari, prin furt. Nu Constantin Noica este responsabil pentru aceste lucruri, ci doar Ideea care nu se lasă turnată decât în anumite amfore” (p.181). Din aceleași cauze nici Nae Ionescu nu a reușit prea mult în aceeași cauză, iar sângele care a curs nu a curs tocmai de la cei cărora Ideea le-ar fi cerut-o.
Anton Dumitriu (p.183) nu reușise nici el să afle de la Noica destul despre ideea continuării unei școlii ca aceea a lui Nae Ionescu cu discipolii săi la Păltiniș și, prin urmare, se reține că „Noica nu a fost un întemeietor de școală (filiație) în sensul propriu-zis, ci un fenomen care a ars pentru Idee” (p.183). Fără să căutăm în observații altceva decât prilej de invitație la atentă lectură, spiritul critic al autorului se arată la fel de obiectiv și în ce-i privește pe ceilalți filosofi români pe care îi evocă: Al Surdu într-un omagiu, A. Marga cu prilejul traducerii lui M. Heidegger în limba română…
Critic, dar și concesiv cu cei nevoiți să traverseze vremuri de cumpănă morală, Mircea Arman notează: „Este tardiv și, cred eu, neavenit să mai aducem acum în discuție atitudinea lui Noica față de dreapta românească sau pactizarea – dacă a fost – a lui și a lui Anton Dumitriu cu securitatea și cu regimul communist” (p.14). Apoi, în cazul lui Anton Dumitriu, cel care prin finețea observațiilor, complexitatea informațiilor și buna cunoaștere a limbii eline face din Aletheia „o lucrare fundamentală, greu de asimilat, dar mai ales de depășit pe termen mediu și lung” (p.160), în Jurnalul de idei (titlul îi aparține lui Mircea Arman, editorul acestuia), se identifică totuși unele citate trunchiate ori altele reproduse din memorie, precum și nesemnificative inadvertențe la traducerile din germană. Ochiul autorului consemnează la fel de atent și volumul de eseuri al lui A.I. Brumaru Forma filosofică (2017), de la care se așteaptă „și alte lucrări de filosofie rarefiată”, precum și volumul lui Gabriel Liiceanu intitulat Despre minciună (2006), cu adnotări pertinente, însoțite și de atitudini mai categorice (spiritul, dar și spada!): „Din punct de vedere cultural, ambele lucrări (Despre minciună, respectiv Apel către lichele, n.n. I.C.) se încadrează în categoria fiasco, și în ciuda evidentelor sale pretenții elitiste, autorul acestor cărticele nu poate avea pretenție nici la recunoaștere (poate doar în rândul semidocților amatori de literatură de salon cu pretenții sapiențiale), nici la posteritate” (p.199).
Revenind la problemele reale de filosofie, Mircea Arman este atent inclusiv la destinul ideilor, așa de pildă în eseul Ideile cosmogonice ale lui Anaximandru și Heraklit laureate ale Premiului Nobel pentru fizică în 2020 când decernarea acestui însemnat premiu internațional revine fizicianului Roger Penrose pentru o contribuție care se revendică de la Anaximandru și Heraclit, dar pe care savantul englez o transpune în metoda sa matematică: „ Totuși, cineva ar putea spune că între metoda pe care o foloseau Amaximandru și Heraclit și cea pe care o folosește Roger Penrose există o diferență uriașă, însă ea nu este chiar atât de uriașă pe cât le-ar plăcea unora să creadă. Căci complicatele modele matematice de care se folosește savantul englez nu suplinesc și nu pot suplini capacitatea imaginativă poietică apriorică pe care physiologii greci o aveau și domnul Roger Penrose nu o are” (p.211), ceea ce, în aceeași opinie, grevează inclusiv asupra prestigiosului premiu: „Departe de noi ideea de a bagateliza un premiu care, an de an începe a se bagateliza singur” (p.207).
Dincolo, însă, de aceste respingeri, prin replierea sa pe traiectoria ideilor din volumul Între spirit și spadă, Mircea Arman rămâne statornic într-un stil sobru, echilibrat, sigur, cu remarcabilă densitate a ideilor, selectiv în surse și resurse, ferm în argumente, întemeiat în convingeri și în idei, el relevă spre reflecție deschisă perspectiva indeterminatului etern, modernă ori numai modernizată, ajuns sub tăvălugul lui Homo Oeconomicus, în contradicție cu destinul istoric al națiunilor, cu proiectul inițial și firesc al filosofiei, cu existențialismul rațional.
Autor: Iulian Chivu
Adauga comentariu