Creditul – motorul inflaţiei în economie

Într-un moment în care la nivel mondial băncile sunt învinuite de a fi pricinuit criza, iar în România acestea se mută treptat către vârful aversiunii populare, în media locală de business ni se aminteşte din când în când: “Creditul este motorul economiei!”. Un adevăr, până la urmă. Aşa a fost. Aşa încă este. Desigur, atunci când este repetat cu atâta emfază în presă de către diverşi analişti, jurnalişti sau reprezentanţi ai sectorului, de fapt se insinuează cu totul altceva: “Orice ar face băncile, oricare ar fi comportamentul lor în piaţă, indiferent de cum îşi tratează clienţii, oricum nu vă atingeţi de ele! Ele trebuie să fie solide şi să crediteze economia!”. Pentru că – nu-i aşa – “creditul este motorul economiei”.

Adevărul despre credit ca motor al economiei trebuie însă nuanţat. Creditul este motorul economiei în măsura în care capitalul este motorul economiei. Economisirea, acumularea capitalului, restrângerea consumului actual în vederea investiţiilor aducătoare de randamente superioare sunt de fapt sursa principală a ciclurilor de creştere. Desigur, capitalul devine disponibil investitorilor, antreprenorilor, inovatorilor prin intermediul creditului. În acest sens putem spune într-adevăr: “creditul este motorul economiei”.

Într-o economie de piaţă nepervertită lucrurile aşa ar trebui să funcţioneze. Economisirea ar trebui remunerată prin dobânzi la depozite, iar creditarea să vină la dobânzi suficient de mici ca să permită lansarea unor afaceri, dar şi suficient de mari astfel încât să se îndrepte către companiile şi sectoarele cu randamente superioare şi să nu se risipească către aventurieri. Capitalul acumulat creează disponibilitate pentru resurse, el vine prin credit către investitori, aceştia dezvoltă noi fabrici sau servicii, uneori noi industrii şi tehnologii, iar eficienţa acestora creează valoarea adăugată şi, finalmente, aduce clientului avantajul unor produse competitive la preţuri de piaţă concurenţială. Într-un asemenea context, desigur, trebuie să admitem: creditul este motorul economiei!

Ce ne facem însă atunci când avem o economie de pseudo-piaţă pervertită în care dobânzile sunt foarte coborâte, în care băncile comerciale cu rezerve deosebit de scăzute pot acorda credite cu bani pe care nu îi au, în care capitalul real dat de economisire este înlocuit de pseudocapitalul ireal al injecţiilor venite din băncile centrale, în care creditul pentru inovare, cercetare, investiţii şi finanţarea fluxurilor productive este dublat de un credit neproductiv pentru un consum iraţional şi pentru inflamarea unor categorii de active! Mai este în aceste condiţii creditul motorul economiei? Sau, dimpotrivă, lichidităţile în excedent diluează adevăratul capital contribuind la risipirea resurselor şi alocarea către sectoare greşite?

Atunci când nimeni nu economiseşte capitalul se împuţinează, iar suplinirea acestuia cu “lichidităţi” dinspre băncile centrale sau bani creaţi de băncile comerciale beneficiare ale unui sistem cu rezerve incredibil de mici nu poate decât să dăuneze sănătăţii economiei pe termen lung. Ajutând la injectarea acestor lichidităţi tulburătoare pentru mersul angrenajului economic, băncile nu se pot lăuda că aduc în pieţe creditul ca pe un motor al economiei.

Dimpotrivă, creditul de consum aleator sau direcţionat, creditul ipotecar acordat pe 25-30 de ani care dublează cantitatea de bani din sistem în răstimpul respectiv, creditele pentru carry trade sunt surse constante pentru unul dintre cei mai mari inamici al unei economii sănătoase şi predictibile: inflaţia. Este suficient să ne uităm la politica din ultimii zece ani din ţările dezvoltate, fără a fi nevoie să coborâm mai departe în timp, pentru a ne da seama de o cu totul altă realitate: creditul este motorul inflaţiei în economie!

Acesta este desigur secretul pe care nimeni nu ni-l spune. Piaţa creditului, cu un sistem greşit croit, bazat pe rezerve foarte scăzute, distorsionează toate celelalte pieţe şi bruiază radarele investitorilor atunci când este vorba despre găsirea sectoarelor eficiente. Creditul pentru studii a aruncat în aer taxele solicitate de universităţile prestigioase ale lumii umflând bugetele artificial acestora, creditul de consum a determinat creşterea coşului consumatorului mediu, creditul ipotecar a inflamat piaţa rezidenţială, iar banii din carry trade au urcat la cer aproape toate categoriile de active, la niveluri unde randamentele dividendelor sau beneficiilor fac un nonsens din respectivele plasamente. În aceste condiţii, cum putem să nu recunoaştem: creditul este motorul inflaţiei în economie.

Dimpotrivă, creditul de consum rezultat din împrumuturile acordate în baza unui sistem cu rezerve scăzute pedepseşte consumatorul cumpătat, atent la preţuri, exigent la calitate, prudent în ceea ce priveşte veniturile sale. El trebuie să participe la o competiţie pe care nu şi-o doreşte în urmărirea, la preţuri din ce în ce mai inflamate, a unor bunuri pentru care alţii sunt dispuşi să se împrumute în orice condiţii, fără a ţine seama de consecinţele ulterioare. La fel, investitorii care au adunat greu capitalul sunt puşi în dificultate în contextul în care bani din carry trade sau altfel de credite ciudate le iau faţa în achiziţionarea unor active la preţuri nebuneşti. Sistemul actual care presupune rezerve foarte scăzute practic ne predispune la o competiţie inflaţionistă la care din păcate şi cei echilibraţi sunt siliţi să participe pentru a nu-şi vedea economiile diluate sau capitalul vizibil împuţinat.

În România importul excesului de lichiditate din anii de boom a avut un efect încă şi mai devastator într-o piaţă slab concurenţială, dominată de sechelele amintirilor inflaţioniste ale anilor ’90. Suntem siliţi să jucăm după reguli ciudate pe care consumatorul este departe de a le înţelege. După ’89 ni s-a tot repetat că economia socialistă era ineficientă, iar capitalismul şi economia de piaţă sunt singurele noastre şanse. Descoperim acum, după două decade, că numai despre piaţă nu putem vorbi. Activitatea economică se desfăşoară după un sistem care pune în poziţie dominantă băncile, care îi penalizează pe cei care economisesc şi îngreunează deopotrivă investiţiile. Un sistem conceput fraudulos care permite pieţei creditului să distorsioneze toate celelalte pieţe, de la piaţa imobiliară ale căror active pot fi inflamate cu bani scoşi din căciulă de bănci, până la bunurile de consum şi toate tipurile de servicii.

Din acest punct de vedere, oare ce diferenţă este între alocarea arbitrară prin plan a resurselor în economia socialistă şi creditul acordat fără obligativitatea unor rezerve consistente pentru achiziţionarea la preţuri aberante a unor locuinţe, terenuri sau clădiri de birouri? Ce diferenţă este între întreprinderile de stat socialiste unde performanţa slabă era compensată de absorbirea unui număr mare de lucrători şi creditele iraţionale aruncate de bănci fără răspundere către debitori potenţial insolvabili pe termen lung? După 20 de ani constatăm că nu mai avem industrie, că agricultura este la pământ, că cercetarea tehnologică este un proiect abandonat definitiv, iar serviciile slabe. În schimb, avem “un sistem bancar solid”. Şi nici nu avem voie să crâcnim împotriva lui pentru că – nu-i aşa!? – de la el vine creditul care este motorul economiei. Nu prea sperăm la o relansare din această direcţie din moment ce în anii de boom băncile nu au făcut decât să finanţeze bula imobiliară şi consumul din import, adică să stimuleze inflaţia activelor şi inflaţia în retail. Avem motive să credem că vor face altfel acum ajutând la o relansare sustenabilă prin sprijinirea unor proiecte viabile? Din păcate, nu! Nici la noi şi probabil nici aiurea, pentru că acum creditul este doar motorul inflaţiei în economie.

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro