Fac parte dintre cei cărora lucratul de acasă, în romana păsărească zis și „remote”, le face și bine și rău. Îmi lipsesc sosirile la birou și schimburile de informații despre evenimentele nopții din toată lumea și din țară. În cinci minute, făceam o revistă a planetei! Pe vremuri, cînd nu aveam pe masă decît telefoane cu interior și nu auzisem de mobile, se întîmpla la fel. Ieșeam pe holul de la Flacăra și în cinci minute aflam ce reacție a avut ieri sau alaltăieri Nicolae Ceaușescu la întîlnirea cu Brejnev. De la revista Flacăra nu mergea nimeni în deplasare cu „președintele”, dar erau destui de la Agerpres și de la Scînteia care îl însoțeau și care „dădeau prin Casă”.La birou, aflam ce-i prin țară. Fiecare avea un prieten sau o rudă prin provincie și ”dădea din casă”. Cînd circulația în București era oprită, veștile circulau mai greu. Și tot aflam ce-i în țară și în străinătate, chiar dacă despre unele nu se putea scrie. Sau se putea, dar nu apărea. Și după una-două din astea, începeau problemele.
Nu despre asta vreau să scriu acum, ci de viața noastră în care poveștile veneau ca la un magnet și aflam „pe surse” (titlul a devenit numele unei ciorbe jurnalistice cu iz de știre) și din care aflam tot ce se întîmplă în jurul nostru. Poveștile de dimineață ne țineau aproape, ne dădeau sentimentul libertății și al unei anume solidarități. Dacă unul avea un necaz, ceilalți îi întindeau o mînă. Dacă ajungea în spital, îi făceam niște vizite. Cît de urîți ideologic au fost acei ani, pe atît de frumoși au fost omenește vorbind din punctul de vedere al comunicării interumane, al tinereții, al competiției și al ambițiilor profesionale.
Pe vremuri, aveam program. Nu cu o fișă de pontaj, nu cu o condică. Dar trebuia să mergem și să ne facem treaba. Nu puteam să dispărem în ceață. Tehnica mea de a evita corvezile din redacție era mersul pe teren. Băteam țara cu trenul, cu mașina, cu tractorul sau camionul, pe jos și cu ce venea la „ia-mă, nene”. Așa am dat peste cele mai frumoase subiecte și peste cele mai trăznite povești și întîmplări. Fuga de birou m-a transformat în reporter de teren și asta a fost bucuria vieții mele. Mi-a prilejuit cele mai profunde întîlniri cu semenii și cu țara.
Românii nu mai vor la birou, nici pentru bani mai mulți
Acum, toată documentarea jurnaliștilor se reduce la „research” pe net, la copy-paste, la căutat pe Facebook. România nu se mai vede nici măcar din privitul de la fereastra autobuzului sau a tramvaiului. A dispărut și drumul de acasă spre redacție și înapoi. Pînă și discuțiile oamenilor din tramvai sau din autobuz au dispărut, iar în metrou se citește sau se doarme ca la New York.
Pentru unii oameni, mersul la birou era un chin. Un mare medic locuia la intrarea în Drumul Taberei și lucra la Spitalul Fundeni. N-o să uit niciodată dimineața unei ierni cu circulația interzisă cînd din autobuzul cu burduf, lunecat într-o rînă ca un animal deșlelat, l-am văzut pe unul din marii medici ai României, cum îmbrăcat elegant, cu palton și cu fular alb, s-a agățat de scara mașinii de pe linia 68 R. Co o mînă se ținea de bară, cu cealaltă strîngea mînerul unei genți diplomat. Autobuzul se tîra cu ușile deschise și din spartele lui nu se zărea decît o mînă cu o geantă diplomat, bălîngîndindu-se în afara mijlocului de transport.
Au dispărut sardelele din autobuz. Peste ani, au reapărut sardelele de pe Bulevardul Magheru, din Militari, de pe Ciurel, de peste tot, claxonînd în ploaia de înjurături.
Lucratul de acasă însingurează enorm și mută țara pe Facebook. Cîștigi timp și trăiești cu iluzia că știi, că ai timp pentru tine. Parcă ai cîștiga un picior ca să mergi mai repede. Dar nu-ți dai seama că ai pierdut un ochi, o mînă și mai toate simțurile. Nu mai pipăi viața, nu mai miroși, nu mai vezi decît pe net și, din cînd în cînd, de la geamul automobilului sau al …metroului.
Autor: Cornel Nistorescu
sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu