De-ale noastre, din popor! Team Building, la firmă la fiu-meu. La Poiana Brașov, hotel de multe stele. Vine aseară la mă-sa, cu soția din dotare(că nu se construiește în familie, progresism, de!) și povestește. În Poiană NU aveai loc să arunci un ac. Mormane de mașini ultra scumpe. Nebunul are mașină. Dar și-a zis el că e mai simplu așa, deci și-a cumpărat bilet la tren, clasa II, vă rog, că e la fel ca la clasa I, și-a vârât bicicleta în vagon, și drum bun! De la gară, din Brașov, a luat-o creștinește cu bicla, până în Poiană. La întoarcere, la fel. Tot drumul l-a costat sub o sută de lei. Adică vreo zece litri de benzină, cât să stea în coloană vreo 20 de kilometri. Încă nu-și revenise din șocul prețurilor din Poiană, unde e jaf la drumul mare. Mai ceva ca în Elveția! Și nu e chiar sărăcuț, ca să zic așa.
Asta e prima parte a poveștii. A doua e cu ucraineni(deși nu bag mâna în foc că prin Poiană nu erau mulți ”refugiați”, care aruncau cu bani), și se petrece în Piața Amzei. Cum Angst a dispărut, partea aia de piață nu m-a mai interesat. Dacă știți, magazinul era la parterul blocului cu BTT. Agenția de turism a tinereții noastre, ca să zic așa. Bun. Ce crede că e acum în locul Angst? O ”cantină socială” a unei fundații care oferă ajutor refugiaților ucraineni din România. Coadă zdravănă. Gagici mișto, masculi feroque, tipul 2 pe 2, pachet de mușchi, numai buni de ”Beretele verzi”! Veselie, antren, miros de parfumuri fine, fițe și rășini. Indignată, fosta mea soție mă întreba dacă ăia nu au ceva treabă de făcut prin țara lor. De exemplu să se bată cu sadicul ăla de la Kremlin. Poate, dar nu e treaba mea. Deși… Își luau băieții și fetițele păpica, și se cărau spre alte locuri vesele.
Fostul Angst are o caracteristică: pe exterior, în dreptul vitrinelor, e un soi de prichici, lat, unde se poate dormi, sau sta de vorbă. Cât a fost magazinul, era mereu prilej de scandal cu ”boschetarii” din Amzei, care-și țineau ședințele acolo. Azi, pe prichiciul ăla, din travertin, dormea un amărât, acoperit cu un ziar, și cu un coltuc de pâine la cap.
Scene de viață, dintr-o țară care își pierde tot mai mult busola, și speranța. Nu au legătură cele două povești? Ei bine, au! Dar când vom înțelege și ce legătură au, va fi prea târziu. E deja prea târziu…
Autor: Constantin Gheorghe
Adauga comentariu