Analize și opinii

Ce-i trebuie chelului: tichie de margaritar-strategie în Sănătate

Se discută intens despre elaborarea unei noi strategii în Sănătate care, după inițiatori, va rezolva toate problemele și va construi un sistem flexibil centrat pe “interesele pacientului”. Deja la Ministerul Sănătății au fost convocate comisiile de specialitate, asociații de pacienți, societatea civilă sau mai puțin civilă, tehnocrați, birocrați, cu alte cuvinte curteni, boieri soldați și oameni din popor.

strategie-sony-vrea-sa-incaseze-1-3-miliarde-de-dolari-din-sanatate

Cuvântul de ordine este ca până la jumătatea lunii noiembrie noua strategie să fie lansată pe piață. Cu alte cuvinte, în concepția unora ceea ce lipsește sistemului este strategia. Așa o fi dacă ne spun tehnocrații. Totuși țin să le amintesc că de strategii nu ducem lipsă. Din anul 2000 și până în prezent cunosc cel puțin 4 strategii în Sănătate elaborate cu consultanță externă (australieni, nemți, englezi – NICE, comunitatea europeană).

Pentru elaborarea acestor strategii numai plata consultanților străini a fost de aproximativ 4 – 4,5 milioane Euro. Toate s-au încheiat cu un document final care etapiza pașii care trebuiesc făcuți pentru implementare. Toate au fost lansate cu mare tam-tam și aici s-a oprit totul. Aștept cu nerăbdare noua strategie și modalitățile de implementare. Până atunci să ne întoarcem cu picioarele pe pământ și să vedem ce se întâmplă în realitate cu cei care susțin sistemul și anume: medicii. Ce se observă de departe este faptul că birocrația și legislația complexă și confuză pune un medic în situații imposibile și îi atrage responsabilitate administrativă și juridică în acele situații în care el potrivit deontologiei profesiei procedează corect. Din practica mea și din multiplele exemple selectez câteva cazuri de conflicte etice și juridice. Deoarece ele încă nu au fost finalizate, îmi iau toate măsurile pentru a nu putea fi identificate. Dar veți observa că oricare dintre cei care practică medicina în România se poate afla într-o astfel de situație.

Exemplul 1:
Ce face un medic curant în momentul în care un organ al statului îi cere date (fișa medicală, fișa de spitalizare etc.) despre un pacient al său? Codul penal român specifică protejarea secretului profesional, dar permite divulgarea acestuia “în condițiile legii”. Cum medicul este echivalat cu funcționarul public atunci el este obligat să dea aceste date altfel poate fi subiect al infracțiunilor de favorizare a infractorului și de obstrucționare a justiției. Legislația internațională, privind drepturile omului, protejează datele personale și în aceste condiții specifică direct sau indirect că datele privind starea de sănătate a unei persoane aparțin acelei persoane și nu pot fi utilizate fără consimțământul acesteia cu o singură excepție: dacă pacientul pune în pericol în viitor sănătatea, viața altora. Ce poate face medicul? Să se prevaleze de legislația internațională și atunci va fi judecat și condamnat în România. Să divulge aceste date având însă probabilitatea că va fi condamnat fie de CEDO, fie de Curtea Europeană de Justiție dacă pacientul se va adresa acestora. Care este soluția în prezent? Nu există. Și cum întotdeauna până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, medicul este obligat să încalce regulile deontologice ale profesiei, jurământul lui Hipocrat, să divulge acele date fără consimțământul pacientului și să spere că nu va fi dat în judecată la instanțe internaționale.

Exemplul 2:
Relația medicului cu Casa de Asigurări de Sănătate este stabilită prin contractul cadru și normele acestui contract. Contractul cadru și normele sunt atât de stufoase și se schimba mai mult sau mai puțin în fiecare an încât practic este imposibil să îl cunoști pe de rost. Trebuie să recunoaștem că și medicii insistă ca fiecare situație să fie reglementată fără să își dea seama că de fapt își construiesc singuri o capcană în care pot sa cadă. Cu cât reglementarea este mai “riguroasă” cu atât ea vine în conflict cu practica medicală. Exemplific prin 2 cazuri:

Cazul 1
La programele de sănătate există comisii care aprobă dosarele pentru fiecare caz în parte. Evaluarea unui dosar durează 1 – 3 luni pentru aprobare. O serie de pacienți se prezintă la medicii din specialitatea respectivă, li se face dosarul care este înaintat comisiei de specialitate, ținând cont de starea lor și de faptul că orice întârziere ar fi pus în pericol sănătatea lor, medicii au început tratamentul înainte de a veni aprobarea comisiei. La un control activitatea din acea lună a fost considerată abatere de la contract și o sumă importantă le-a fost imputata. La întrebarea legitimă a medicilor: ce ar fi trebuit să facă răspunsul a fost simplu: pacientul trebuia să își cumpere medicamentele. Avea dreptul la gratuitate, doar din momentul în care era aprobarea. În instanță au pierdut procesul deoarece s-a justificat că a fost greșeala medicului și că el are posibilitatea ulterior să se îndrepte împotriva pacientului pentru a-și recupera banii.

Cazul 2
Potrivit protocoalelor terapeutice ale Casei de Asigurări (atât de fetișizate de foarte mulți medici) la o anumită boală s-a stabilit că doza maximă va fi de 400 ml./an. Aceasta fiind stabilită fără a ține cont de evoluția tratamentului pe plan internațional. Un pacient primește o doză maximă de 500 ml. Prescripțiile au fost emise de 12 medici din 2 județe diferite. Anul următor protocolul se modifică și doza maximă este fixată la 550 ml/an din același medicament. Organele de control vin și constată depășirea dozei pentru anul respectiv, impută medicilor prescripția și îi și penalizează potrivit contractului. Credeți cumva că argumentul medicilor pe de o parte că acel pacient avea nevoie de acea doză (susținute cu date din literatură) și că anul următor limita maximă s-a modificat, au avut vreun succes? Răspunsul este nu, medicii au trebuit să plătească medicamentul și să suporte și sancțiunea prevazută în contract. Închipuiți-vă însă dacă la aceste exemplificări medicii ar fi procedat cum li s-a recomandat în timpul controlului. Toată presa și toate organele administrative ar fi subliniat faptul că medicii sunt niște “criminali” care lasă pacienții să moară (cu specificația “pentru că nu le-au dat șpagă”) și bineînțeles cu acuzația de malpraxis. Cred că datele sunt convingătoare și că urgența în sistemul de sănătate este de a introduce norme simple și flexibile, de a elimina contradicțiile care există între actele normative și a reduce în acest fel birocrația sufocantă pentru medici. Dacă elaborarea și implementarea unei strategii necesită și o finanțare adecvată această simplificare a actelor normative nu necesită decât inteligență.

P.S.: Aflu că Ministerul Sănătății va introduce prin asumarea răspunderii guvernului legea vaccinării. Oare de ce prin aceeași metodă Ministerul Sănătății nu introduce și modificarea codului penal și a codului de procedură penală pentru ca medicii să nu mai fie echivalați funcționarului public?

Autor: Vasile Astarastoae

Sursa: Vasile Astarastoae 

Abonează-te la newsletter