Analize și opinii

Cauzele conflictului azero-armean

Între Balcani și Caucaz, Turcia se simte deja îndreptățită să decidă cine are dreptate, cum se împarte dreptatea și mai ales de ce Recep Tayyip Erdoğan, trebuie să se implice în deciziile regionale. Dacă zilele trecute considera că Ierusalimul este oraș turcesc, iar acum câțiva ani că teritoriul Bosniei sau cel al Kosovo este turcesc, de ce nu ar transmite că și în Caucaz a venit momentul să îndrepte deciziile greșite ale istoriei conform propriei viziuni?

În Turcia, cu privire la Azerbaidjan, se spune că sunt două state, o singură națiune. Limba este asemănătoare, religia comună iar zăcămintele de gaze deținute de Baku fac din această țară una dintre cele mai curtate din zonă. Relațiile turco-azere sunt atât de apropiate încât în România când un lanț de benzinării din Azerbaidjan s-a deschis, la deschidere a participat ambasadorul turc!

Pentru liderul turc stârnirea să nu spunem provocarea acestui conflict mocnit între Azerbaidjan și Armenia reprezintă un punct în propria sa agendă. Populismul caracteristic împletit cu naționalismul islamic îl transformă într-un lider gata de făcut dreptate pe harta lumii. Iar când este vorba de Armenia cu atât mai mult.

Scurt istoric:
După luptele dintre Imperiul Otoman și cel Țarist, odată cu sfârșitul primului război mondial schimbările geopolitice au schimbat strategiile politico-diplomatice. Astfel, Imperiul Țarist în agonie s-a văzut nevoit să iasă dramatic din istorie făcând loc bolșevicilor lui Lenin care au pus baza constituirii Uniunii Sovietice. De partea cealaltă, dușmanul tradițional, Imperiul Otoman a mai funcționat câțiva ani de jure (până în 1923). Implozia sa a făcut loc, firesc, multor naționalități care s-au constituit în state.

Transcaucazia (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) a format un guvern independent la 11 noiembrie 1917. Imperiul Otoman, aliat cu Puterile Centrale, a profitat de prăbușirea rușilor și a înaintat în Caucaz. Prin Tratatul de la Brest-Litovsk i s-au dat Turciei provinciile Kars, Ardahan și Batumi. La refuzul Georgiei și Armeniei, turcii au invadat teritoriile în dispută. Azerbaidjanul a adoptat o atitudine pro turcă iar unitatea transcaucaziană, evident, s-a destrămat.

Georgia susținută de Germania și-a proclamat independența. Mai mult, turcii au încercat să-i alunge pe comuniștii instalați la Baku în aprilie 1918 dar au fost blocați de Germania la îndemnul Rusiei bolșevice. Lenin a stabilit cu Berlinul ca Moscova să păstreze controlul asupra orașului Baku în vreme ce Germania voia un protectorat asupra Georgiei. Economic, un sfert din petrolul azerilor trebuia să ajungă în Germania. Doar că în aceste înțelegeri a intervenit Marea Britanie care a ocupat orașul Baku pe 9 august. După aproximativ o lună, pe 15 septembrie Baku a fost cucerit de turci sprijiniți de data aceasta de germani care nu puteau accepta ca britanicii să controleze regiunea.
Înfrângerea Puterilor Centrale a făcut ca acest câștig să nu mai conteze. Prin armistițiul de la Mudros, Turcia a cedat britanicilor Transcaucazia. Pe 7 decembrie 1918 prima mare adunare națională a Azerbaidjanului și-a început lucrările la Baku. Ei nu știau că peste puțin timp, sub coordonarea lui Kirov s-a format la Astrahan Armata a XI-a cu scopul de a sovietiza Transcaucazia. Ceea ce s-a întâmplat pe 27 aprilie 1920.

Cei doi lideri, Lenin și Mustafa Kemal, excluși de la Tratatele de Pace de la Paris din 1919 – 1920 (nu este prima dată când europenii nu înțeleg cum funcționează zona Europei Orientale sau nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă în zonă) au bătut palma și și-au stabilit zonele de influență.

Confruntate cu mișcări interne puternice, cele două regimuri în devenire, comu­nist și atatürkist au pus bazele unei colaborări.

La 16 martie 1921, Uniunea Sovie­tică, în care partidul comunist nu se instalase pe deplin la conducere și Turcia kemalistă, în care adepții naționalismului considerau că trebuie să redea gloria de altă dată a Imperiului, semnează la Moscova un tratat de prietenie prin care este stabilită frontiera turco-sovietică din Transcaucazia. Mai mult, în spa­te­­le negocierilor se făceau planuri expansioniste în Orient. În urma acestui tratat dis­­tric­tele Kars şi Igdir[1] sunt cedate Turciei, iar Nahicevanul[2] este pus sub pro­tec­­torat azer. Tratatul de la Kars (13 octombrie 1921) semnat între Turcia și cele trei republici sovietice transcaucaziene (în prezența și cu acordul reprezentantului Ru­­siei sovietice) consfințește granițele stabilite prin tratatul sovieto-turc de la Moscova.

Cu aceste tratate încep practic relațiile dintre cele două state. Neconsolidat, statul turc, prin conducătorii săi manifesta interes deosebit față de Uniunea Sovie­tică. Fiind cel mai puternic vecin al său, Turcia a căutat soluții pentru a coopera benefic (de multe ori cu obediență) cu sovieticii. Cu toate că pe parcursul perioadei interbelice au existat și mo­mente când interesele celor două state le-au situat pe poziții diferite, Turcia a căutat să-și mențină teritoriul național, alăturându-se diferitelor alianțe cu caracter de­fen­siv, însă a căutat să nu lezeze interesele rusești. Chiar și când a aderat la Înțelegerea Balcanică a cerut acordul sovieticilor.

Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană a funcționat sub această formă din 1922 până în 1936. Cu ajutorul rușilor această construcție a înglobat Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Capitala i-a fost stabilită la Tbilisi. Proclamatele Republici Sovietice au funcționat până când Stalin a hotărât ca acestea să devină ”independente” în cadrul Uniunii Sovietice ca Republica Socialistă Sovietică Armenească, Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjan și Republica Socialistă Sovietică Georgia.

În octombrie 1932, Lavrenti Beria a fost numit prim-secretar al comitetului regional de partid pentru Transcaucazia. Scopul acestei Republici era acela de a-și uita originile ca apoi să fie integrate în Rusia.

Dacă celelalte popoare s-au împotrivit, armenii au fost de acord cu ideea. Considerau că pot conduce de facto regiunea datorită minorităților importate pe care le aveau în Georgia și Azerbaidjan. Dispariția acestei Federații Transcaucaziene avea să dea naștere unor dispute teritoriale la care asistăm și azi!

Pretențiile teritoriale ale Georgiei și Armeniei față de Turcia au constituit argumentele pe care Stalin le-a luat în considerare când a desființat Republica Transcaucaziană. De cealaltă parte, Azerbaidjanul avea pretenții teritoriale față de Iran. Pentru Stalin, aceste pretenții erau rampe de lansare spre Orientul Mijlociu cât și slăbirea celor doi actori regionali: Turcia și Iran.

Transferurile de populație rusă în Caucaz au fost un fapt care va complica și mai mult găsirea unei soluții cât mai optime.

Hrușciov nu a avut probleme cu Armenia. Când a ajuns în Armenia în drumul său spre Egipt, mulțimile s-au pregătit și l-au salutat precum se întâmpla când primul secretar sosea în vizită. Nu de aceeași liniște s-a bucurat Mihail Gorbaciov care a trebuit să încerce să rezolve complicatele idei ale lui Stalin printre care amalgamarea populațiilor, mutarea lor cu scopul creării de state ”noi” pe baza ideologiei sovietice și punerea sub controlul total al Moscovei.
În februarie 1988 a izbucnit un conflict în Nagorno-Karabah. Disputa clasică, fără o soluție optimă încă între armenii creștini și azerii musulmani. Cu o populație armeană predominantă în regiune (75 % în 1979) bolșevicii au atribuit-o Azerbaidjanului după câștigarea independenței celor două republici față de Imperiul Rus.

Mulți armeni și azeri trăiau unii în țara altora. Armenii din Nagorno-Karabah au fost discriminați de autoritățile azere până la apariția perestroikăi și glasnostului. Începând cu 1987, armenii din Nagorno-Karabah au făcut petiții pentru reunificarea cu Armenia. Din 1988 au ieșit pe străzi cu portrete cu Gorbaciov ca apoi sovietul Nagorno-Karabah să ceară oficial Azerbaidjanului și Armeniei să transfere regiunea către Armenia. Evident, au apărut contrademonstrații azere.

Conflictul dintre Armenia și Azerbidjan a ținut din 1988 până în 1994.

Nu era Mihail Gorbaciov liderul luminat care reaprindea speranțele?

Soluțiile lui Gorbaciov nu au convins astfel că ceea ce s-a întâmplat la Sumgait (Sumqayıt) poate fi corelat cu naivitatea cu care ultimul lider sovietic credea că poate aplana conflictul.

Pogromul de la Sumgait (lângă Baku) poate fi descris ca cete de azeri care mergeau prin oraș bătând și omorând armeni. Au fost cazuri de armence dezbrăcate și forțate să defileze pe străzi, la două dintre ele li s-au tăiat sânii, o femeie a fost decapitată iar o fetiță a fost jupuită de vie. Estimările celor uciși nu este clar. Numărul este între 32 și 100.

Naționalismul din Republicile Sovietice aprindea flacăra separărilor. Naivitatea lui Mihail Gorbaciov care credea că excesele naționaliste proveneau din lipsa democrației și că situația din Caucaz nu este o situație de criză!!! La fel ca mulți alții, Gorbaciov a crezut până la conflictul din Nagorno-Karabah în multiculturalism care este soarta statului nostru național. Mulți mai cred și azi!

Izbucnirea acestor conflicte sunt o caracteristică reală că zona Caucazului a fost și va rămâne o continuă dispută între ruși și turci care nu vor renunța la propriile lor interese în zonă. Chiar dacă naționalismul armean a provocat ruperea Uniunii Sovietice trebuie să conștientizăm pe baza probelor istorice că existența Armeniei nu ar fi existat fără URSS.
Care sunt interesele Turciei în zonă?

Turcia se consideră sora mai mare a azerilor și în consecință dacă apare o problemă în Azerbaidjan trebuie rezolvată de ea. Strategia gâscanului adoptată de Erdoğan poate ține până la un punct. Amenințările și teatrul jucat pe la propriile televiziuni nu-i sperie pe ruși sau pe armeni. Problemele istorice clasice deja dintre turci și armeni sunt cunoscute întregii lumi. Definirea evenimentelor din 1915 ca genocid sau masacru au împărțit deseori lumea în două. Relații complicate cu Franța au ca bază recunoașterea de către aceasta a genocidului. Rezoluțiile Congresului American cu privire la genocid au provocat replici dure la Ankara iar Statele Unite au preferat să nu-și asume o decizie pe subiect. Cu alte cuvinte moștenirea Imperiului Otoman provoacă încă și va mai provoca conflicte în acest areal geografic.

Chiar dacă relațiile dintre cele două state sunt înghețate și așa vor rămâne, de această dată Turcia mizează pe ceea ce Consiliul de Securitate al ONU prin rezoluțiile 822, 853, 873, 884 recunoaște că teritoriul este azer dar populația armeană refuză să plece. Pe scurt, azerii își vor propriul teritoriu iar armenii consideră că populația sa majoritară în zonă îi dă dreptul să rămână în Nagorno-Karabah. Spre exemplu, în Kosovo când albanezii au devenit majoritari au putut cu ajutorul statelor occidentale importante să-și definească teritoriul și chiar să se constituie într-un stat chiar dacă istoric teritoriul din Kosovo aparține sârbilor. Acolo Turcia i-a sprijinit pe albanezi aici pe azeri. Două decizii diferite care demonstrează că Turcia acționează funcție de interes și își folosește argumentele funcție de context.
Declarațiile liderului turc prin care afirmă că va pune la dispoziția Azerbaidjanului toată tehnica militară a Turciei provoacă deja tensiuni la Moscova dar și în NATO care se vede deja angrenat într-un conflict pe care nu-l dorește. Susținut de către Donald Trump necondiționat, liderul turc se avântă cu și mai mult elan în planul lui tâmp de a reda turcilor gloria Imperiului Otoman.

Dosarul FinCEN prin care ginerele său cât și al lui Donald Trump sunt acuzați de spălare de bani din embargoul impus Iranului arată încrengătura de relații în care primează interesele personale în dauna celor naționale. De la cutiile cu milioane de dolari găsite acasă la membrii cabinetului Erdoğan până la discuțiile dintre același lider turc și fiul său cu privire la ascunderea milioanelor de dolari (toate din 2013) și până azi ne arată un președinte turc care nu a mai condus Turcia ci a căutat să se mențină la putere (schimbarea sistemului politic, decretarea stării de urgență, etc). Din acel decembrie 2013 Turcia și-a schimbat strategia diplomatică de la zero probleme cu vecinii la implicarea în zona Orientului Mijlociu, Balcani și U.E.

Susținuți de turci, azerii speră că în sfârșit își pot reîntregi teritoriul. Declarațiile carismaticului lider de la Ankara sunt foarte convingătoare. Momentan, ca în fiecare conflict, președintele turc acționează prin declarații dure dar ineficiente.

Situația chiar dacă în aceste momente pare la îndemâna turcilor și a azerilor, este greu de crezut că ea le va fi favorabilă atunci când contează și anume la sfârșit.

[1] Regiuni situate in estul Turciei
[2] Exclavă a Azerbaidjanului, care se învecinează cu Armenia la est și nord, Turcia la nord-vest și Iran la sud-vest. Capitala regiunii este orașul Nahicevan. Republica are o populație de 382.059 locuitori și o suprafață de 5.500 km². Regiunea este încă un subiect de dispută între Azerbaidjan și Armenia.

Autor: Ionut Cojocaru

Sursa: https://ionutcojocaru.ro/

Abonează-te la newsletter