Analize și opinii

Căderea Imperiului – Lecţia Bizantină- un film controversat care a făcut mari valuri în Rusia

asediul-constantinopoluluiUnul din filmele cele mai incitante şi mai cotroversate care circulă în lumea ortodoxă este documentarul rusesc „Căderea unui imperiu – lecţia bizantină. Filmul, lansat în primăvara lui 2008 de Canalul de Televiziune Rossia, a stârnit vâlvă în Rusia şi în ţările slave. A fost prezentat şi în cadrul Festivalului Asociaţiei Tineretului Ortodox din Balcani, desfăşurat în septembrie a.c. la Varna, unde, de asemeni, a iscat discuţii încinse.

Documentarul este realizat de arhim. Tihon Şevkunov după un scenariu propriu.Părintele Tihon a absolvit cursuri universitare de regie de film (1982), a îmbrăcat haina monahală în 1991 şi din 1995 este egumen al mănăstirii reînfiinţate a Întâmpinării Domnului (Sretenski) din Moscova, în cadrul căreia funcţionează cel mai mare important portal ortodox din Rusia, http://www.pravoslavie.ru/.


Bun cunoscător al istoriei, părintele Tihon propune o meditaţie filozofică, etică şi duhovnicească asupra celui mai longeviv imperiu din lume, leagănul şi matricea de dezvoltare şi răspândire a civilizaţiei creştine. Exploatând o cazuistică bogată, bine documentată, filmul încearcă să elucideze resorturile morale şi duhovniceşti care au stat la baza ascensiunii, înfloririi şi decăderii Imperiului Bizantin.

Întrebările lansate de film nu sunt întâmplătoare: ele încearcă să propună soluţii de supravieţuire valabile pentru orice conclav supranaţional, dar în special pentru Rusia (supranumită „a treia Romă”), aflată, după căderea Uniunii Sovietice, într-un moment de cotitură a existenţei sale istorice, definit, din punctul de vedere al ideologiei politice, de o criză de identitate resimţită acut, la toate nivelurile, mai ales în epoca lui Elţân.

Analizând doctrina politică, militară, demografică a Bizanţului, filmul face un elogiu nemascat imperiului supranaţional creştin, în care „nu mai este iudeu, nici elin”(Gal. 3:28), imperiu unit în jurul unei singure credinţe şi Biserici – oglindire terestră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ideea nu este originală pentru antichitate, când – susţine un înţelept al istoriei, Nicolae Iorga – fiecare popor, în momentul ascensiunii sale, dorea să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost, se ştie, şi fundamentul ideologic al „Celei de-a treia Rome”. Biserica – inimă a societăţii şi garant al unităţii şi armoniei statale – iată o idee de forţă în deplin acord cu spiritul evanghelic şi în total răspăr cu corectitudinea politică a zilei, când „corect” este statul laic, fie el etnic sau multinaţional.

Filmul ignoră, însă, celălalt model statal din istorie, cel mai frecvent (şi, am zice noi, cel mai firesc, în timp ce primul ţine de suprafiresc), bazat pe principiul etnic, la fel de legitimat scripturistic („atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”, Deut. 32:8) şi susţinut pe profeţia apocaliptică a înfăţişării neamurilor la Judecata din Urmă.

Şi totuşi, chiar şi „neamurile”, aşezate, din mila Domnului, în hotarele lor, au destule de învăţat din filmul părintelui Şevkunov, dacă au luciditatea să-şi depăşească primul sentiment de respingere. În fond, confruntarea a două„naţionalisme” sau doctrine statale nu poate fi rezolvată evanghelic decât urmând sfatul„suprafiresc” al Apostolului, adresat Galatenilor. Căci meritul important al filmului, valabil dincolo de frontierele gândirii geopolitice, este recursul la teologia istoriei, singura perspectivă care descoperă în istorie un sens superior – pronierea divină;aceeaşi perspectivă a stat la baza gândirii sfinţilor Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici,care au tâlcuit duhovniceşte câteva momente semnificative din istoria lumii şi a poporului sârb (în cărţileRăzboiul şi Biblia şi „Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo”).

Desigur, de la fixarea perspectivei ideale şi până la obţinerea unei imagini corecte, calea e destul de lungă: filmul suferă de viziuni în alb/negru, ignorând greşelile marilor imperii (altele decât cea a apostaziei… dar oare nu de la acesta se trag toate?), exacerbând „păcatele naţiilor” şi absolutizând vrăjmăşia, considerată ireconciliabilă, între Orient şi Apus, văzute ca două vetre de civilizaţie radical diferite. Apusul, personificat într-un mascat veneţian – filmul abundă de mici metafore vizuale inspirate, foarte plastice şi uşor descifrabile – , este văzut (astăzi, ca şi în vremea Bizanţului) ca o„pasăre răpitoare, venită să se înfrupte din bogăţiile materiale ale Ortodoxiei, dorind, în acelaşi timp, să-i corupă sufletul”.

Principiul schimbului între culturi şi civilizaţii, ce modelează, după subtile legi ale duhului, evoluţia mentalităţilor lumii, este ignorat, în favoarea sloganului (când util, când păgubos) „prin noi înşine”. Ce-i drept, după ani de exod al tineretului spre Occident şi de import necontrolat al modelelor occidentale (de care vorbeşte filmul), el este util. Totul stă, ca-ntotdeauna, în dreapta socotinţă. De care au nevoie şi imperiile, şi „neamurile” – a căror dăinuire, ne învaţă filmul, e condiţionată de unitatea în jurul Bisericii lui Hristos.

Din cauza densităţii informaţiei şi a judecăţilor de valoare, ca şi a fluxului dens de imagini muzeale, deosebit de interesante şi inspirat prelucrate grafic, filmul trebuie văzut de cel puţin două ori; Internetul, acest fruct al supertehnologiei şi simbol al globalizării, ne oferă această posibilitate.

Într-un interviu cu Alexei Sosedov de la agenţia de ştiri Interfax Religion, Natalia Narochnitskaya, doctor în ştiinţe istorice şi preşedinte al Fondului Perspectivelor Istorice, a împărtăşit impresiile sale.

Filmul Căderea unui Imperiu transpune într-o viziune panoramică dinamica generală a istoriei umane – ceea ce omul modern refuza să vadă. Din păcate, omul modern vede doar suprafaţa acestui film, ne-dorind să-și asume povara responsabilităţii acţiunilor sale aşa cum sunt ele scrutate de microscopul istoriei. Omul modern preferă să vadă numai micul zig-zag pe care râul îl ţese în dreptul lui, nu doreşte să ştie de unde îşi trage seva acest râu învolburat al istoriei. Filmul ne readuce aminte despre strămoşul nostru, Bizanţul, ce a fost scos intenţionat nu doar din conştiinţa istorică a Rusiei sovietice, ci şi din cea a Europei.

Acest film este folositor şi, din punct de vedere istoric, corect, deşi orice film de acest gen este obligat la simplificări. Dar liberalii noştri prefera să îl contrazică pe baza unui detaliu sau altul; de exemplu, ei spun că uneori acest lucru a provenit dintr-un anume secol, alteori din altul. Dar acest lucru se întâmplă pentru că însăşi concepţia este de nesuportat pentru ei, pentru că sugerează că altceva decât Vestul este lumina lumii!

Nu există aspecte măgulitoare în film cu privire la Bizanț; filmul prezintă forțele vitale ale Bizanțului și modul în care acesta le-a pierdut, cum a fost pierdut sensul acestor forțe și cum acest lucru a distrus Imperiul, în timp ce alții au profitat de situație. Este perfect adevărat că până la mijlocul celui de al doilea mileniu Bizanțul a fost de fapt metropola culturală a lumii, în timp ce Europa de Vest, unde regii se îmbăiau doar de două ori pe an – la naştere şi atunci când erau puşi în sicriu – reprezenta chiar mai puțin decât o provincie, fiind practic o gârlă acestei civilizații.

În acest timp, la nivel de comparație istorică, Bizanțul era foarte rafinat ca maniere, cultura națională și standardele de viață erau foarte dezvoltate, la fel stăteau lucrurile şi în ceea ce priveşte arhitectură, comerțul său producţia de îmbrăcăminte.Acest lucru este absolut adevărat, așa cum este adevărat că, după căderea Bizanțului întreaga gândire intelectuală s-a mutat în Europa de Vest și a servit ca un impuls enorm la dezvoltarea științelor occidentale, a culturii și civilizației. Europa a decăzut foarte mult. Aceste influențe de natură materială pe care Occidentul şi le-a asigurat pentru sine, prin jaful Bizanțului și al Americii de Sud nu sunt suficient de bine apreciate ca valoare – fiind comparabile cu secole întregi de creștere organică, naturală.

Principalul sens al filmului constă în evidenţierea faptului că nici o tehnologie, nici o știință sau dezvoltare externă nu poate preveni colapsul dacă miezul interior al civilizaţiei este distrus; în cazul în care se pierde conexiunea între ceea ce este personal și ceea ce este comun; în cazul în care sensibilitatea civilă este pierdută sau dacă înțelegerea faptului că există păcat aşa cum există şi virtute este pierdută; atunci când elitele au devenit putrede şi nu se mai pot recunoaște pe ele însele ca parte a națiunii.

Occidentul poate vedea, de asemenea, un avertisment în acest film, pentru că același lucru se întâmplă civilizației occidentale, o civilizație care a avut, de asemenea, un impuls, o mare cultură fondată pe convingerea clară a adevărului creștin, pe lupta dintre bine și rău. Din acest lucru îşi trag seva celebrele monologuri ale lui Macbeth și Hamlet, de aici vin eroii lui Schiller. Ce s-a ales de toate acestea de vreme ce s-a ajuns ca alegerea cea mai importantă a omului modern este brandul său de pastă de dinţi, iar patria lui este acolo unde taxele sunt mai mici?

Acesta este motivul pentru care sunt neajutorați în fața migranților, nu pentru că există atât de mulți migranți, ci pentru că europenii nu mai au propriile lor valori.

Filmul nu este foarte măgulitor nici pentru propriul nostru stat rus; ba din contră, din el răzbate mustrarea îndrăzneață și curajoasă cum că guvernele, chiar şi cele speciale, responsabile și constructive vor sfârşi în istorie ca fiind nimic mai mult decât guverne speciale şi constructive, în cazul în care esenţa a fost pierdută și elitele au devenit putrede.

Sursa: Razboi intru Cuvant

Abonează-te la newsletter