Bogdan Duca: Sunt bun român pentru că nu sunt naționalist

Ce nu mai pot accepta este acuza că aș fi anti-român.

Iubesc România. Iubesc poporul român. Iubesc limba română.

Am ales să trăiesc și să mor în țara asta, spre deosebire de mulți naționaliști care pentru o diferență de 500- 1000 euro la leafă duduie de ”rrromânism” prin Italia, Spania,Irlanda, Marea Britanie, Germania, etc..

Dar nu iubesc idolatria și minciuna.

Nu cred că fac vreun bine acestui popor sau mie, alegând să trăiesc în minciuna naționalistă.

Sau alegând idolatria.

Și refuz categoric narativul naționaliștilor care mi se impune ca fiind singurul ”rromânesc”.

Iubesc poezii ale lui Eminescu, dar nu pe toate. Unele mi se par mediocre. Iar faptul că îi iubesc poezia, nu înseamnă că sunt de acord cu opiniile sale politice, tributare limitelor vremurilor sale.

Nu înțeleg de ce să apăr statuile unui idol găunos, ca Mircea Vulcănescu, complice la niște teribile crime istorice.

Dar mă mândresc că sunt român când mă gândesc la primarul Cernăuțiului, Traian Popovici, care a salvat pe evreii din Cernăuți.

Nu înțeleg de ce ar trebui să consider reprezentativ pentru neamul românesc un delirant misticoid și cu porniri fanatice și ucigașe ca Zelea Codreanu. Nu mă reprezintă și nu cred că unul ca el, sau secta lui de fanatici mistici, e reprezentativă pentru acest popor domol.

Prefer oricând pe Ionel Brătianu, cu toată corupția lui, lui Codreanu sau lui Antonescu.

Nu înțeleg de ce trebuie să vorbesc doar la superlativ despre anumite personaje. Sunt oameni, nu zei.

Așa cum poporul nostru este un popor de oameni și nu de zei.

Sunt suficient de inteligent și cultivat ca să știu când glumea Petre Țuțea în butadele lui, și când spunea lucruri dramatice.

Nu cred în puritatea vreunei ”rase” românești. Suntem, pe acest pământ, de multe feluri și de multe chipuri, cu origini variate. Iar asta e partea frumoasă a acestui neam.

Când românul de origine maghiară, Tiberiu Olah, a compus suita simfonică ”Mihai Viteazul”, a fost mai român decât vreun imbecil cu căciulă de geto-dac care se cocoață pe crucile unor soldați din primul război mondial ca să își demonstreze patriotismul.

Poezia românului de origine rusă, Nichita Stănescu, este o culme a limbii române. E el mai puțin român decât versificatorul Vadim Tudor?

Pentru mine ”sfinții închisorilor” sunt mai degrabă Nicolae Steinhardt și Richard Wurmbrand, decât niște fanatici ca Ioan Ianolide sau Valeriu Gafencu, oameni care nu au făcut niciun moment dovada vreunei pocăințe pentru sistemul lor politic bazat pe ură….

Poporul acesta a fost mereu variat etnic și religios. Obsesia asta toxică a uniformității (toți rrromânii să fie verzi, ortodocși și „pui de daci”) e o imbecilitate care nu are nicio treabă cu istoria.

Eu mă simt foarte acasă în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, veche de o mie de ani. E parte a istoriei mele, așa cum este și parte a istoriei maghiare. Și nu e frumos că e așa?

Moscheea de la Babadag e parte a istoriei mele, dar și parte a istoriei islamice și apoi otomane. Și e minunat că e așa.

La fel, iubesc geniul teologico- politic al lui Petru Rareș și al rudei sale, mitropolitul Teofan I al Moldovei, și consider pe voievodul moldovean ca fiind poate cel mai important voievod din toată istoria țării noastre.

De ce ar trebui să accept musai o catalogare a voievozilor impusă mie de naționaliști?

Nu voievozii care au purtat războaie epuizante, ci voievozii care au construit o țară îmi sunt dragi: prefer pe Vasile Lupu condotierului Mihai Viteazul, pe Constantin Brâncoveanu lui Vlad Țepeș, pe Alexandru cel Bun lui Mircea cel Bătrân. Dar mă înclin în fața marelui Ștefan cel Mare care s-a descurcat și cu una, și cu alta.

Nu sunt dacopat. Nu înțeleg nici măcar sensul vag al unei mitologii naționaliste limitate, care invocă pe daci ca strămoși.

Sunt mândru că sunt parte a acestei oaze de romanitate din Balcani, care a supraviețuit grecizării bizantine, slavizării bulgare, turcizării otomane și sper că va supraviețui și englizării americane.

Dar sunt și mândru că istoric am fost părtaș la marea moștenire otomană.

Pentru mine savoir vivre este oriental, cu cafele, narghilele, podele, divanuri și caftanuri, care vă asigur că sunt mai românești decât patriotismele în ii și ițari made in China…

Admir opera teologică a lui Stăniloae, dar nu dau doi bani găuriți pe publicistica sa politică.

Punctul maxim al demnității românești în anii comunismului îl văd în mărturisirea românilor greco-catolici, românilor ortodocși stiliști, românilor iehoviști, care au înfruntat ilegalitatea pentru credința și identitatea lor religioasă.

În același timp, punctul maxim al demnității românești ca țară a fost și va rămâne prima perioadă a regimului Ceaușescu.

Îmi place adevărul. Și știu că adevărul are nuanțe.

Îmi plac sfinții relaxați și cu umor, nu cei care sunt zeloți până la lipsa de iubire.

A fi român înseamnă a fi critic, a fi ironic, a fi cu umor, a iubi oleacă și băuturica, și o masă bună.

A fi român înseamnă a fi cu o doză de relativism din cel bun, care nu pune botul la încrâncenările ideologice (cum sunt cele naționaliste).

A fi român înseamnă a fi balcanic, a fi mâncător și creator de ciorbă: de burtă, de pui, de vită, de legume, de civilizație, de cultură, de comerț de idei, toată ”dreasă” cu conștiința pe care o avea Miron Costin, că bietul om este sub vremuri, deci nu are rost să se zbuciume prea tare.

Iar asta naționalismul a distrus, din păcate….A distrus peste tot în Balcani, distrugând o armonie și un echilibru milenar.

De asta am tot disprețul față de naționalisme și refuz categoric să fiu catalogat în funcție de categoriile limitate ale minților mărunte și ideologizate ale naționaliștilor.

Iar asta mă face mult mai bun român decât tot circul ăsta cu târnoveni, șoșoci, simioni, târzii și ce specimene mai populează sectorul….

Autor: Bogdan Duca