Papa Benedict al XVI-lea a ales să abdice în luna februarie 2013.
Cu 1700 de ani înainte, în februarie 313, se inaugura prin edictul de la Mediolanum (Milano) epoca pe care mulți istorici și teoreticieni o numesc a fi ”constantiniană” (de la Constantin cel Mare): epoca în care Creștinismul a încetat să mai fie vestitorul Împărăției lui Dumnezeu și a devenit ideologie, civilizație creștină, sistem care, aici, pe pământ, vrea să impună și să stabilească normele de gândire și de moralitate.
Au urmat 1700 de ani de istorie spectaculoasă, în care valorile creștine s-au impus sau au fost impuse lumii, în care s-au realizat lucruri extraordinare (de la sisteme de sănătate publică la universități), dar s-au comis și atrocități ”în numele credinței”.
Însă ce e mai grav, Biserica a devenit din promotoarea Împărăției lui Dumnezeu, cea vestită de Evanghelii că va pune capăt acestui sistem de lucruri, înlocuindu-l cu unul mai bun, o piedică și un întârzietor (katechon- ăsta ar fi termenul folosit de teologi) al Împărăției.
În locul ei, a propovăduit o judecată particulară și credința în nemuirea sufletului, în Rai, Iad, Purgatoriu, în psihologizarea și personalizarea vieții creștine care a devenit tot mai mult o opțiune morală decât o angajare istorică.
Exact ca în ”legenda Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski: e bine cu împărățiile acestui pământ, au îmbogățit Biserica, i-au dat palate,îi dau cinstea cuvenită, îi recunosc ”meritele istorice” (nu au devenit Bisericile ”mama neamului românesc”, ”mama neamului bulgăresc”, ”mama neamului paraguayan”?) deci de ce ai vrea sfârșitul lumii acesteia care e atât de generoasă? Care, uite, nu îl mai răstignesc pe Hristos pe cruci de lemn, ci de aur și argint, nu îl mai străpung cu cuie de fier, ci cu smaralde și rubine, nu îl mai închid în închisori ci în ferecături de icoane….
Și tot ca în ”legenda Marelui Inchizitor”, Biserica a descoperit că oamenilor le place să fie controlați, să își delege responsabilitățile la stăpâni. Oamenii adoră să fie ”sub ascultare”, să li se dea un pachet de ritualuri și formule ”magice” care să îi mântuiască, să delege responsabilitatea credinței ”părintelui” și ritului….
În relația cu politicul au apărut două formule: papo- cezarismul, acolo unde creștinii au putut fi mai puternici decât împărații (catolicismul e un bun exemplu) sau cezaro-papismul, când clerul s-a subordonat cezarilor, puterii politice, cum e lumea Bisericilor Ortodoxe, Biserica Anglicană, Bisericile Protestante clasice…
Epoca „constantiniană” a început însă să apună, odată cu epuizarea Creștinismului de a mai fi o ideologie convingătoare și odată cu separarea statelor de puterea religioasă, cu apariția moralei autonome, iluminismului, psihologiilor.
Papa Benedict al XVI-lea, foarte riguros și un om în a cărui operă și viață s-a purtat tot timpul o bătălie între teologul liberal (în ciuda interpretărilor venite din partea criticilor săi, opera lui Ratzinger este una liberală) și demnitarul Bisericii, a fost unul din cei care ”s-a prins” că epoca Creștinismului ”constantinian”, a Bisericii ca surogat de Imperiu, a credinței ca ideologie a puterii, apune.
Iar revelația i-a fost și mai puternică în timpul pontificatului, când, dacă e să dăm crezare analizei lui Giorgio Agamben (filosof italian care a scris o mică carte despre ”taina răului” și demisia lui Benedict), a înțeles că a sosit momentul sfârșitului pentru acest intermezzo al istoriei, care a fost epoca ”civilizației creștine”, epoca ”constantiniană”.
De aceea nu și-a dat demisia oricând, ci în februarie 2013, cu exact 1700 de ani după ce începuse totul.
Dumnezeu, care ține și El la simboluri, a ales să îl cheme la El nu oricând, ci pe data de 31 decembrie, când în calendarul latin este pomenit sfântul Silvestru, primul papă al epocii ”constantiniene”.
Autor: Bogdan Alexandru Duca
Bun articol!