După Ucraina şi Republica Moldova, România pare a fi teatrul extins al operaţiunilor de război hibrid.
Nu pun la îndoială informaţiile de care dispune Traian Băsescu, în acest sens, şi la care s-a şi referit public. De asemenea, nu pot să nu observ că la cinci ani de la avertismentele şi numeroasele noastre exemple, Dan Andronic, un ziarist conectat la surse dintre cele mai credibile, vine să confirme agresivitatea războiului imagologic al organizaţiilor de front ruseşti împotriva României. Problema pe care ne-o punem este de ce vin aceste constatări atât de târziu, mult prea târziu, când, tăvălugul odată pornit, sunt puţine şanse să mai poată fi oprit.
După Polonia şi Ungaria, România preia mixul ideologic al „revoluţionarilor naţionalişti“ Jarosław Kaczyński şi Orbán Viktor, în încercarea de a-i atrage pe cei deziluzionaţi de Europa cu sloganuri naţionaliste şi promisiuni de binefaceri sociale, ni se atrage atenţia de către observatori occidentali ai evenimentelor de la Bucureşti.
Marea manipulare a protestelor
„România devine statul paria al Uniunii Europene“, suntem urecheaţi de „The Times“. Dar este interesant şi cum se argumentează această afirmaţie sentenţioasă: „Lupta împotriva corupţiei este privită ca un obiectiv strategic atotcuprinzător, menit să-i liniştească pe criticii din UE şi SUA. Mulţi dintre demonstranţii din Bucureşti sunt de acord cu acest principiu.
(…) Nemulţumirea lor ar trebui îndreptată în altă parte: către regimul secret al României, care s-a folosit de tema corupţiei pentru a se răzbuna pe inamicii săi, a eroda drepturile fundamentale şi a instituţionaliza o relaţie sinistră între sistemul judiciar, poliţia secretă şi instituţiile anticorupţie. (…) Instanţele au devenit politizate. (…) Întregul concept al corupţiei se confundă cu cel al abuzului de funcţia politică. Totul se reduce la obţinerea unui număr impresionant de arestări, menţinând în acelaşi timp în umbră adevăratele centre de putere. Rezultatul nu este o epurare, ci mai mult o vânătoare de vrăjitoare“.
„Climatul din România se menţine exploziv, iar investitorii germani, cei mai importanţi din ţară, sunt nesiguri şi dezamăgiţi“, suntem avertizaţi din Frankfurt.
„România este o ţară ce nu poate fi guvernată!“, se exclamă cu tainice subînţelesuri la Budapesta. De unde, România mai este percepută ca fiind dominată de „stări ciudate, confuze, neinteligibile, ca o scenă a luptelor şi proceselor paralele, pe care au loc jocuri dure de tehnică a puterii“.
„În România funcţionează nişte scenarii din inerţie, aceleaşi «mine» care au fost puse de anterioara Administraţie SUA nu numai în Europa de Est, ci şi în întreaga lume“, ţine să explice evenimentele directorul Institutului internaţional pentru state noi de la Moscova, care mai precizează că „este dificil de prevăzut cum va evolua situaţia din România, însă un lucru este clar, şi anume că, fără custodie externă, românii sunt oameni periculoşi“. Asta, deoarece România este divizată, polarizată, protestele eterogene nu pot genera o majoritate, iar realizarea consensului este o sarcină mult prea uriaşă, vine completarea din media germană.
Occidentul ţine să releve existenţa unui „(…) regim secret al României care s-a folosit de tema anticorupţiei pentru vendete politice, erodarea drepturilor fundamentale, instituţionalizarea sinistrei relaţii dintre sistemul judiciar politizat, poliţia secretă şi instituţiile de combatere a corupţiei (…)“.
De la Moscova, Ivestia.ru deplânge poziţia slabă a euroscepticilor, iar protestele dreptei româneşti „ar viza, în fapt, destabilizarea Republicii Moldova şi a Transnistriei“, ceea ce nu poate decât să argumenteze direcţia de atac antiromânească a războiului informaţional global dus de Rusia.
România, incapabilă să contreze operaţiunile informaţionale
Sumarele referiri şi consideraţii de mai sus nu sunt decât partea minoră şi de foarte departe vizibilă a unei mari şi periculoase manipulări informaţionale, consecinţă a incapacităţii de a angaja contracarea operaţiunilor de război informaţional care au ca ţintă România.
Printre fundamentele doctrinare ale securităţii naționale există şi un proiect operaţional privind combaterea războiului informaţional. Potrivit acestui proiect, autorităţile de securitate naţională sunt obligate să prevină şi să contracareze agresiunile informaţionale prin care se creează, întreţine şi difuzează teroarea psihologică, atacă şi distrug valorile identitare, modifică sistemul valorilor morale, depersonalizează şi manipulează categorii de populaţie, divid societatea şi contrapun masa de manevră astfel creată populaţiei cu imunitate faţă de operaţiunile de război psihologic.
NATO, CIA şi strategia tensiunii
Controlul releelor de preluare, difuzare şi amplificare a efectelor agresiunilor informaţionale este imposibil de realizat în afara înţelegerii responsabilităţilor, pe de o parte, ale autorităţilor securităţii naţionale şi, pe de altă parte, ale ansamblului canalelor de comunicare publică, acestea din urmă putând fi, deopotrivă, atât vectorii voluntari sau involuntari ai operaţiunilor de război informaţional, cât şi expresie a capacităţilor de ripostă şi contracarare.
Cele ce se petrece în România amintește de evenimente oarecum similare din Italia, când, sub pretextul prevenirii preluării puterii de către forţele politice de stânga, societatea a fost supusă unei aşa-numite „strategii a tensiunii“.
„Strategia tensiunii – SID paralel“ nu era un simplu exerciţiu eseistic al presei italiene din anii ’60-’70 ai veacului trecut. Era expresia inimaginabilelor derapaje ale serviciilor secrete acuzate şi cu directorii deferiţi justiţiei pentru conspiraţii împotriva ordinii democratice constituţionale a Republicii Italia. Menţionăm că acronimul SID desemna „Servizio Informazioni Difesa“.
Permanenta teamă a CIA şi a Alianţei Nord-Atlantice de avansul stângii în opţiunile electoratului din cizma peninsulară s-a materializat într-o strategie a tensiunii. Serviciile secrete, cu precădere cele militare, mai greu, dacă nu chiar imposibil de controlat în acea perioadă, au generat structuri secrete paralele (clandestine, paramilitare, conectate la finanţări underground) care au radicalizat viaţa politică şi au promovat terorismul pentru compromiterea stângii şi limitarea accesului comuniştilor la putere.
Lovituri de stat în numele opoziţiei
În esenţă, strategia tensiunii s-a rezumat la inventarea şi dezvoltarea unor permanente surse de destabilizare social-politică, pregătindu-se disimulat, de către serviciile secrete, lovituri de stat în numele unor forţe ale opoziţiei, de regulă, al celor de stânga. Subsumate strategiei erau şi actele teroriste provocate pentru motivarea represiunilor împotriva anumitor mişcări social-politice neconvenabile. Este aproape fără de tăgadă că, într-o foarte mare măsură, fenomenul terorist italian (de toate culorile) a fost manipulat în cadrul strategiei tensiunii.
Sub conducerea amiralului Eugenio Henke, SID a elaborat şi aplicat „strategia tensiunii“, o nouă formă a deviaţiilor, în care, alături de Henke, un rol major şi-a asumat şeful Biroului „D“, Enzo Viola. Ambii îşi vor dezvolta legăturile cu dreapta extremistă, cu creştin-democraţia bavareză condusă de Franz Josef Strauss, care a cerut şefului BND, Richard Gehlen, să colaboreze cu SID pentru subminarea Partidului Comunist Italian în acţiunile sale de mediere dintre social-democraţia germană şi guvernele comuniste estice. SID a stabilit relaţii operative speciale şi cu KYP, serviciul secret al regimului de dictatură militară din Grecia, cele două servicii ocupându-se îndeaproape de menţinerea activă a spiritului fascist, ca element al strategiei tensiunii.
Internaţionala neagră
Această „internaţională neagră“, care a cooptat şi reţelele Mafiei, a pus la cale mai multe tentative de lovituri de stat şi, în numele unei iniţiative de „moralizare a vieţii publice şi reasanarea partidului“, a desfăşurat următoarele operaţiuni de poliţie politică:
(1) folosirea grupului Sogno-Brossio pentru a distruge Partidul Liberal Italian, împingându-l spre definitiva sa dezintegrare;
(2) folosirea lui Bindelli şi a unor conducători care i se împotriveau lui Almirante pentru accelerarea crizei Mişcării Sociale Italiene şi contestarea conducerii lui Almirante;
(3) folosirea unui grup de colaboratori ai lui Emilio Colombo pentru discreditarea şi conducerea operaţiunilor împotriva dreptei democrat-creştine;
(4) utilizarea prietenilor lui Ferri, Reale, Cucchi pentru discreditarea conducerii Partidului Social Democrat Italian;
(5) conducerea de operaţiuni ad-hoc care să lovească în poziţiile personale ale anumitor lideri ai Partidului Socialist Italian.
„Lovitura de stat militară a pensionarilor“
La 7 decembrie 1970 a avut loc o tentativă de lovitură de stat militară pusă la cale de conjuraţii grupului BorgheseI. Miceli, succesorul amiralului Eugenio Henke, se afla în contact cu acest grup din 1969II, contact pe care-l va prezenta ca fiind determinat de îndeplinirea atribuţiilor sale.
Procurorul Claudio Vitalone va reţine în rechizitoriul său: „(…) Miceli a minţit cu neruşinare, violând în mod deschis obligaţii fundamentale ale biroului său. Mai mult, de trei ani, acesta a acţionat «în conformitate cu prevederile legale», fără ca vreuna dintre autorităţile subordonate să fi găsit vreo modalitate de a impune respectul faţă de principiile fundamentale de legalitate şi de corectitudineø“III.
Din 1971 până în 1974, cercetările asupra cazului Borghese au fost blocate, responsabilitatea revenind mai multor personalităţi politice, între care ministrul Apărării Tanassi, şeful Statului Major, generalul Marchesi, ministrul de Interne Restivo ş.a., care au încercat acreditarea tezei unei „lovituri de stat militare a pensionarilor“. În realitate, s-a procedat astfel pentru a se ascunde rolul masoneriei, care a avut exponenţi importanţi direct implicaţi în tentativa insurecţională.
Un accident tragic a fost folosit de preşedintele României după reţeta brevetată în anii 1970 de structurile paralele ale serviciilor secrete italiene
Complotul masonilor, cu autorizarea SUA
Dintr-o scrisoare adresată de masonul Bocciani către Prisco Brilli, consilier al Ordinului Marelui Orient din Italia, rezultă că, la 20 septembrie 1969, fratele colonel Licio Gelli, francmason din anul 1963, i-a comunicat fratelui Salvini că Marele Maestru (n.n. – Giordano Gomberini) iniţiase, sub spada sa, 400 de înalţi ofiţeri ai armatei, cu scopul de a pregăti un guvern al coloneilor, totdeauna preferabil unui guvern comunist.
În legătură cu rolul colonelului Gelli, este semnificativ un raport al SISMI, care menţionează că Ted Shackly, directorul tuturor acţiunilor acoperite ale CIA în Italia, l-a prezentat pe conducătorul Lojei francmasonice „P.2“, Licio Gelli, lui Alexander Haig (n.n. – general american, colaborator al preşedintelui Nixon şi al secretarului de stat Henry Kissinger, în timpul războiului din Vietnam; comandant al forţelor NATO din Europa între 1975 şi 1979 şi secretar de stat în anii 1981-1982). Cu autorizarea lui Haig şi a lui Kissinger, Gelli a recrutat, în toamna anului 1969, 400 de oficiali italieni şi ai NATO în loja saIV.
Complotul a fost dezvăluit de presă la 18 martie 1971, când unii conjuraţi au fost arestaţi, iar Borghese şi Gavino Matta, un alt complotist, ex-combatant fascist în războiul din Spania, fiind avertizaţi, au avut posibilitatea să fugă în Spania.
Conjurații au fost internaţi, „pe motive grave de sănătate“, în clinici luxoase, unde Miceli i-a vizitat, după cum a afirmat, „pentru a controla fenomenul subversiv“. Cu prilejul unei astfel de vizite la Villa Marguerita, unde era internat Orlandini, al doilea cap al complotului, Miceli i-a făcut semnul convenţional sicilian „nu vorbi şi eu te voi proteja“.
O reţea secretă căreia nu i se aplică legea
O problemă fundamentală a rămas neclarificată, şi anume, dacă tentativa de lovitură militară din Italia a fost o repetiţie generală a structurilor oculte paralele sau a intervenit un element necunoscut care a dat totul peste cap.
Giuseppe De Lutiis, cercetând mai multe informaţii succesive, ajunge la concluzia ca Borghese a fost, de la început, menit să fie depăşit de evenimente. Când grupurile armate ale extremiştilor neofascişti (Noua Ordine şi Avangarda Naţională) ar fi ajuns să controleze unele centre de putere, ar fi urmat declanşarea unui plan antiinsurecţional aflat în posesia comandamentului general al jandarmeriei, care prevedea arestarea exponenţilor politici, sindicali şi militari ai stângii.
Giulio Andreotti, în 1974, în calitate de ministru al Apărării, va înainta dosarul cercetărilor magistraturii din Roma. Nu se va ajunge însă la niciun rezultat cert. Câţiva ani mai târziu va rezulta că structura organizaţiei subversive nu fusese dezvăluită, ea continuând să funcţioneze, amânând doar data loviturii de stat. Apare astfel, evident, că exista o reţea secretă paralelă, protejată de SID, căreia justiţia să nu-i poată aplica legea. Această reţea ţine de operaţiunea „Gladio“, sau planul „Demagnetize“, pus de acord, în 1956, între SIFAR şi CIA, care a determinat proliferarea organizaţiilor clandestine „Gladio“, „X“, „Roza Vânturilor“, Loja francmasonică secretă „P.2“ şi „SID Paralel“. Ansamblul operaţiunii avea, în vedere, în mod formal, o amplă mişcare secretă de rezistenţă din partea ţărilor occidentale faţă de o eventuală invazie din partea Tratatului de la Varşovia.
Accidente precum Colectiv şi Bamboo erau la ordinea zilei în Italia
Colectiv 2015 şi Bamboo 2017 în varianta italiană
În plan practic operaţional, această reţea ocultă a fost utilizată, sub motivaţia ei iniţială, pentru influenţarea şi anormalizarea cursului vieţii politice în direcţia anulării şanselor forţelor de stânga de a se afirma şi prelua puterea. Reţeaua „Gladio“ a fost demascată la sfârşitul anilor ’80. La 10 octombrie 1991 au fost inculpaţi penal amiralul Fulvio Martini, fost director al SISMI, şi generalul Paolo Inzerilli, fost şef al Statului Major al SISMI, anterior al Oficiului Securităţii Naţionale, precum şi conducător al reţelei „Gladio“.
O situaţie oarecum similară pare a fi definitorie pentru seria turbulenţelor politice asociate Administraţiei Prezidenţiale K.W. Iohannis. Accidente precum Colectiv 2015 şi Bamboo 2017 erau la ordinea zilei în Italia. Ineditul românesc constă în rolul explicit partizan al preşedintelui României. Preşedinţii Italiei, dat fiindu-le statutul constituţional, nu au fost integraţi strategiei tensiunii. Preşedinţii României, dacă nu o patronează, cad victime ale strategiei. Domnului K.W. Iohannis nu i-a rămas decât să ia aminte la experienţa predecesorilor şi să cauţioneze sistemul terorismului psihologic moştenit. Cu activul şi pasivul acestuia de nimeni vreodată auditat.
Puterea secretă, o jucărie pentru preşedinte
Un sistem parainstituţional al puterii secrete este omniprezent, omniscient şi omnipotent în România. Sistemul funcţionează în baza legii mercenariatului, pe care state anume o au. A servit tuturor preşedinţilor României, cu sau fără voia ori ştiinţa lor. Bucuria copilărească de a avea această jucărie nu a fost exprimată însă cu atâta forţă de expresie cât a emanat fizionomic, de la tribuna Parlamentului, domnul K.W. Iohannis. În definitiv, şi Göring spunea: „Fireşte că oamenii nu vor război. Tot ce trebuie făcut este să le spui că sunt atacaţi, iar pe pacifişti să-i denunţi că nu sunt patrioţi şi că pun ţara în pericol. Funcţionează în orice ţară“.
De ce se teme Vestul de stânga din România
Reaccederea la putere în România a stângii postcomuniste i-a nemulţumit pe cei vizaţi de retorica electorală a liderilor social-democraţi privind suveranitatea deciziilor macroeconomice, Fondul Suveran de Dezvoltare, politica redevenţelor şi alte intenţii care definesc tocmai esenţa doctrinelor stângii.
Promisiunile electorale nu pot fi luate doar ca simple promisiuni, când partidul care le angajează contează pe 700.000 de membri şi simpatizanţi activi, care, în condiţiile absenteismului la vot, se alege pe sine. Un asemenea partid, cu lideri marcanţi, nu doar implicaţi în scandaluri de corupţie, ci şi nefrecventabili familiei socialiştilor europeni, nu este crezut pe cuvânt de onoare. Pentru Occident, social-democraţii români sunt echivalentul trişorilor abili în jocul cu cărţi politice măsluite. Nici celelalte formaţiuni politice nu au o reputaţie mai bună. În definitiv, puzderia partidelor apărute după anul 1989 nu erau decât fragmentaţii rezultate din explozia PCR via FSN.
Dramatismul situaţiei românilor pare a fi corect perceput de aliaţi, dar, oricât de mult ei ar dori binele României, respectarea angajamentelor faţă de Constituţie şi legile naţionale ţine exclusiv de instituţiile politice şi de aleşii noştri. Instituţiiile sunt încropite, aleşii înşelători.
I Intanto Valerio Borghese, fondatorul „Frontului Naţional”
II Norberto Valentini, La notte della Madonna (Noaptea Madonei), Roma, Le Monde, 1978, p. 85-86
III La requzitoria a sul golpo Borghese, publico ministero Claudio Vitalone (Rechizitoriul asupra loviturii de stat Borghese), p. 129-130
IV Giuseppe Muratori, Enciclopedia dello Spionaggio, Servizi segreti, spie, teroristi e dintorni, Editioni Attualita del Parlamento, Roma, 1993, p. 300
Autor: Aurel I. Rogojanu
Sursa: Cotidianul
Făcând scenarii, uiți evidența : http://mcscrib.blogspot.ro/2017/02/dar-daca.html