Drama lumii în care trăim – culmea, când știința a atins culmi inimaginabile – este moartea discernământului, a gândirii critice, eșuarea în irațional.
Oamenii se îndrăgostesc de idei, lideri politici, lideri de opinie, partide, popoare privându-se de ceea ce are mai de preț ființa umană: capacitatea de a gândi liber, nediferențiat, obiectiv. Ceea ce-mi place mie este mai presus decât adevărul logic și factual, chiar. Este adevărul suprem.
Bun, acuma vine cineva și spune, în care adevăr ar trebui să credem, domne? Cine îl deține? Tu? Corect! Doar adevărul matematic nu poate fi contestat.
Problema mea nu este aceea că nu ajungem toți la același „adevăr”. Nu e o dramă. Problema mea este cum ajung unii la adevărul lor. Cum își argumentează „adevărul”.
Dacă nu poți contesta adevărul cuiva, fiindcă a devenit o problemă de credință sau de afecte, modul în care îl argumentează însa da. Argumentația trebuie să fie o construcție logică, fără fisură. Logica are legile ei. Este o știință, nu e credință.
Precaritatea, inconsistența unei argumentații este dovada precarității adevărului cuiva, a convingerilor sale. Adevărul lui este de fapt doar o credință motivată de o dorință. Dorința devine adevărul lui.
Când credința/dorința este luată drept adevăr, n-ai ce să mai dialoghezi cu persoana respectivă. Credința/dorința nu se bazează pe logica argumentativă. Ea există ca atare. Asta chiar e o dramă.
Autor: Angelo Davidescu
Adauga comentariu