Indicatorul cel mai grăitor al anilor pe care-i parcurgem – chiar mai profund decât succesele științei și tehnologiei, expansiunea în cosmos, prelungirea vieții, migrația populațiilor – este criza. Termenul vine din limbajul medical și semnifică situația în care un organism a ajuns în starea în care resursele îi sunt insuficiente păstrării identității.
Se trăiește în crize multiple. În anii optzeci, se constatau „criza economică”, sau persistența lipsurilor din finanțarea publică, a inflației, a disparității dintre sărăcia publică și bogăția privată; „criza de legitimare”, sau dificultatea de a păstra suportul deciziilor cu mijloacele democrației liberale, care a rămas baza normativă a societăților moderne; „criza de motivație”, sau eroziunea tradițiilor, fără ca sisteme de valori noi să poată motiva oamenii; „criza de raționalitate”, sau neputința de a concilia nevoia de suport democratic cu măsurile de sporire a eficienței (Jürgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973). Aceste crize nu au dispărut.
La ele s-au adăugat, în timp, „criza internațională”, care face ca mereu undeva pe glob să explodeze conflicte, „criza de administrare”, sau incapacitatea de a asigura dezvoltări simultane în domenii multiple, și „criza de creativitate”, sau precaritatea rezolvărilor în condițiile sporirii dificultăților (detaliat în A. Marga, Crizele modernității târzii, Ed. Academiei Române, București, 2012). Am vorbit despre „criza democrației” sau trecerea la consultarea filtrată a voinței cetățenilor de către simple clici ajunse la decizii (Soarta democrației, Creator Brașov, 2022). Azi, noi crize sunt delimitate: „criza fundamentelor educației” – odată cu trecerea de la cultivarea învățării la un cognitivism incult și sectar, „criza artei”, amenințată de extinderea moralizării, „criza marilor sentimente”, „criza speranței” (Konrad Paul Liessmann, Was Nun? Eine Philosophie der Krise, Paul Zsolnay, Wien, 2025). La aceste crize sunt de părere că se adaugă „criza argumentării” – la tot pasul se încalcă reguli de logică – criza „onoarei” care este surclasată de egoisme, și criza „integrității”, desființată de oportunism și lingușeală.
De criză sunt atinse mai toate componentele vieții. Pierd astfel în actualitate concepții ale modernității care se mai invocă tacit: tehnocratismul lui Spencer, liberalismul lui Mill, social-democratismul lui Kautsky, anarhismul lui Kropotkin, iluminismul lui Cassirer, scientismul lui Carnap, erotismul lui Wilhelm Reich, moralismul lui Simone de Beauvoir. Se infirmă și variantele lor actualizate. Nu se găsesc soluții generale nici la Lenin sau Hayek, nici la Brejnev, Biden sau Karl Popper. În schimb, cresc în actualitate concepții ale civismului umanitar, precum cele ale lui Confucius, John Dewey, John Rawls, Jürgen Habermas sau Robert Brandom.
Crizele se prelungesc azi cu trăitul din clișee, noțiuni rău stăpânite și incitări. Pe o mare suprafață, cugetarea liberă a cedat ideologiei și propagandei. Expansiunea mediatizării se însoțește cu lărgirea manipulărilor. Până și științele sociale s-au lăsat colonizate de ideologie curentă – economia exploatează statistici, dar pierde viața oamenilor; psihologia vede persoane, dar nu cadrele vieții; sociologia se epuizează în socoteli electorale; dreptul rămâne la practici străine de dreptate; filosofia nu mai deschide orizonturi. În multe locuri, scade nivelul educației prin extinderea pozitivismului, funcționalismului și a oportunismului intelectual. Mulți intelectuali au devenit funcționari propagandistici. Descurcarea ei o iau ca mai importantă decât inovația. Pentru destui contează mai puțin adevărul, cât aprobarea stăpânului. Unii se și consolează cu trecerea la „post-adevăr”.
Ce putem face? Sunt de părere că primul pas, dar nicidecum ultimul, este să ne asumăm schimbarea lumii. Soluția începe însă cu reconstrucția de concepție, ca parte a unei reconstrucții a justiției, a instituțiilor modernității și a restului vieții.
În orice caz, fragmentarismul care sufocă abordări actuale nu este o soluție. Dintre reperele istorice care ne stau la îndemână, Thomas Jefferson, care a redactat singur Declarația de independență (1776) – document ce împlinește în acest an două secole și jumătate – se detașează nu numai prin reușita istorică pe care a pus-o în mișcare, ci și prin viziunea sa.
Bunăoară, format sub cunoașterea adâncită a lui Locke și Montesquieu, Thomas Jefferson a făcut din libertatea individuală piatra unghiulară a viziunii sale. Foarte activ în Virginia, el a contribuit la abolirea primogeniturii încă în vigoare atunci și a promovat libertatea de gândire și libertatea religioasă, uneori în divergență cu Biserica Anglicană. S-a spus, pe drept, că atunci s-a dat „cea mai strălucită apărare a libertății de gândire din istorie”.
Thomas Jefferson cunoștea bine Europa și o admira, dar a criticat sever instituțiile feudale și monarhice ale Angliei și a acuzat exploatarea muncitorilor industriali din Anglia și a țăranilor din Franța. A spus că regalitatea în Europa este plină de „fools and idiots”, care doar nenorocesc oamenii care muncesc. Europa este de admirat, dar, politic vorbind, America este superioară. Într-o scrisoare către Lafayete Thomas Jefferson a scris: „The yeomanry of the United States are not the canailles of Paris”.
Thomas Jefferson a fost avocatul retragerii economice a Statelor Unite din Europa. A și autorizat, ca președinte, un embargo și a stimulat, de data aceasta în acord cu Hamilton – care, prețuia, cum știm, instituțiile , în vreme ce Thomas Jefferson prețuia naturalețea muncii – finanțarea de manufacturi în America în replică la importurile de produse din Europa. Atunci când, în urma înfrângerii lui Napoleon, englezii au inundat cu produse piața americană, Thomas Jefferson a sporit tarifele vamale și a inițiat protecționismul american.
Thomas Jefferson a vorbit de „drepturi inalienabile” și a considerat „libertatea ca acțiunea neobstrucționată a voinței noastre înăuntrul unor limite trasate în jurul nostru prin drepturile egale ale altora”. El a considerat „curtea cu jurați” ca suport pentru a ține autoritățile în limita legalității. El era convins că decăderea democrației este cauzată nu de natura umană, ci de corupția din societate. El a scris Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii știind bine că îl așteptau, datorită nesupunerii față de rege, tortura și moartea, dar era încrezător că ceea ce omul gândește temeinic va birui. Formularea sa „all men are created equal” a și fost socotită „cea mai influentă propoziție” din limba engleză.
Thomas Jefferson a respins aristocratismul moștenirii în favoarea unei aristocrații de merit și a unui liberalism clasic, fie el și legat de un ideal agrarian. El a promovat „guvernarea de sine națională” și a socotit Europa ca fiind dominată de tiranie și corupție. În concepția sa, el a favorizat guvernul cu puteri limitate, într-o republică descentralizată și o democrație ce-și dezvoltă educația publică și presa liberă ca premise.
Thomas Jefferson era de acord cu rivalul său politic John Adams că Statele Unite, organizate pe baza Constituției (1787), au o misiune aparte în lume – rămânând entitatea statală căreia i s-a încredințat „unicul monument al drepturilor omului și singurul depozitar al focului sacru al libertății și autoguvernării”. El a lucrat la includerea Louisianei și Floridei în Statele Unite și a pledat pentru extinderea Statelor Unite ale Americii pe continentele americane.
Încrezător în valoarea „common sense” și „the ultimate reasonableness of the world order”, Thomas Jefferson a gândit problemele statului pe baza postulatului egalității de la natură a oamenilor. Convingerea sa era că statul este o întreprindere pentru a asigura libertatea cetățenilor (detaliat în A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Ed. Academiei Române, București, 2016, p. 67-68). Statul presupune respectul legii, iar legea rămâne instrumentul realizării unui scop mai înalt.
Thomas Jefferson a respins ceea ce a numit „despotismul electiv (elective despotism)”, căruia i-a opus sistemul institutional cu „checks and balances”. Numai din simpla majoritate, a argumentat el, nu rezultă democrație. Doar reprezentarea „diferitelor interese și principii din societate” la guvernare face dintr-o societate o democrație.
America a dovedit, deja prin Declarația de independență (1776), că religiozitatea poate fi corolarul spiritual al unui activism capabil să organizeze durabil o societate și să schimbe fața lumii. Thomas Jefferson a spus „sunt creștin numai în sensul în care (Isus) a dorit să fie unul” și s-a revendicat ca deist care este convins că „Dumnezeu a creat universul și ne-a lăsat idealul armoniei și perfecțiunii” și care urmează învățătura celor patru evanghelii cristice. Acestea „oferă umanității un sistem de moralitate pur și sublim”.
Thomas Jefferson a considerat că oamenii legați de cultivarea pământului sunt poporul ales de Dumnezeu – dacă cumva cineva a fost ales. El a chiar sperat că Statele Unite au de perseverat economic în forma Chinei de atunci – uniunea americană nu trebuie să ia calea Europei. A socotit că „working class” a fost coruptă, comercianții sunt corupți, speculatorii sunt corupți, orașele sunt pestilențiale, doar fermierii sunt buni – ei cultivă hrana oamenilor din solul propriu.
Thomas Jefferson a cunoscut ca puțini alții filosofia – a și stăpânit cea mai bună filosofie a timpului. Chiar dacă nu a scris o carte în domeniu, a știut ca foarte puțini să facă din filosofie instrument de înțelegere a lumii. Cu siguranță, Declarația de independență și Bill of Rights sunt capodopere filosofice – nu doar ale dreptului, organizării și administrației, cum se consideră.
Peste toate, însă, Thomas Jefferson a știut că evenimentele – chiar economice, militare și politice – cer soluții la altitudinea unei concepții cuprinzătoare. Le-a și formulat el însuși, încât a deschis un nou orizont umanității. Astăzi, din nou, Thomas Jefferson are dreptate: de la o vreme trebuie decisă schimbarea de concepție, chiar dacă suntem în modernitate.
O astfel de concepție este indispensabilă acum, dacă se vrea ieșirea din crize. Imperativul imediat pentru cei care trăim este să eliberăm din nou gândirea de clișee, ideologii, propagandă, căci trei înfundături (aporii) au ajuns să domine mentalitățile. Este vorba despre „suficientism”, sau incapacitatea sau lipsa voinței de a duce la capăt examinarea faptelor, apoi, despre „tehnologism”, sau credința că tehnica va rezolva orice, și despre „progresism”, sau ideologia schimbării relațiilor erotice, a locuirii, a hranei. Toate trei ocolesc însă schimbările instituționale de care este nevoie.
Împreună cu intelectuali din generația mea, cu alții din țară și din afara ei, înțeleg că profesorul universitar are datoria de a elabora o concepție în domeniul său de preocupări. M-am opus și mă opun simplei viețuiri din ceea ce fac alții și oricărui oportunism intelectual. Am înțeles că, în filosofie, datoria mea este să articulez o concepție – valorificând repere istorice viabile, dar și lămurind cât mai cultivat ceea ce este și ceea ce este de făcut. Caut să satisfac prin cercetări și elaborări corespunzătoare acest imperativ, iar Thomas Jefferson rămâne, cu certitudine, un reper.
Crizele și provocările de azi sunt de o asemenea amploare și profunzime încât și în România ar trebui reluată tradiția elaborării calificate de noi concepții. Numai așa se va ieși din orientarea imatură și plină de șmecherism ieftin impusă țării de decidenții ei de azi, care va crea continuu mari prejudicii. (Din conferința Andrei Marga, Crizele actuale și rezolvările lor. Thomas Jefferson, azi, susținută la Institutul „Mihai Eminescu”, Parlamentul României, în 10 februarie 2026)
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu