Răspund succint la întrebarea pe care mi-a pus-o redacția publicației „Cotidianul”: „Ca fost rector al Universității “Babeș-Bolyai” și ministru al educației naționale, cum vedeți evoluția cazului doctoratului lui Lucian Bode?”
Mă opresc doar la chestiunile de abordare, fără multe alte considerații. Le-am făcut, de altfel, cu alte ocazii.
Plagiat este preluarea semnificativă de fragmente din alte scrieri, fără a le cita. Evident că nu este plagiat, de pildă,preluarea teoremei lui Pitagora, a principiului al doilea al termodinamicii, care țin de cultura devenită comună. Dar este plagiat, de pildă, preluarea interpretării lor, dacă cumva s-a produs o concurență a interpretărilor. Orice preluare semnificativă fără citare este plagiat. Iar atunci când într-o lucrare sunt multe asemenea preluări, plagiatul capătă mărime.
În tradiția lungă a scrisului – tacită sau explicită, nu are importanță – plagiatul astfel înțeles este furt. El atrage, atunci când este descoperit, descalificarea pe loc a autorului.
Nu este nevoie de un soft pentru a stabili plagiatele. Plagiatul este chestiune oarecum de evidență și-l poate semnala oricare cititor normal înzestrat. Nici nu are importanță dacă s-a plagiat, de exemplu, 2% dintr-o lucrare sau 70%. În toate cazurile este plagiat și se tratează ca atare.
Stabilirea unei situații de plagiat nu este treaba Comisiei de Etică. De obicei, și nu doar în România, se recurge la „comisiile de etică” din universități pentru a evalua acuzații de plagiat doar atunci când se vrea evitarea adevărului.
Plagiatele se stabilesc, plecând de la evidențe semnalate, de către specialiști în domeniu. Dacă chiar se vrea, specialiști reuniți în „Comisie profesională” de analiză a uneia sau a mai multor lucrări, iar verdictul specialiștilor, luând în seamă evidența, este cel care trebuie să conteze. Un specialist, dacă este veritabil în domeniu, este autoritate profesională.
Nu este nevoie de tribunale, de justiție, de înalte curți etc. pentru a stabili plagiatele. Aceste instanțe nu au ce căuta în decizii privind conținutul lucrărilor de doctorat. Acolo unde se recurge la ele, avem de a face cu o voință inacceptabilă de a ocoli adevărul. Ceea ce contravine sensului legii.
În discuția de acum sunt acumulate și evidente erori de abordare a doctoratelor.
O soluție mai bună era în legea veche, în care Consiliul profesoral al facultății valida sau nu doctoratele susținute, înainte ca acestea să ajungă la Comisia superioară de diplome (actualul CNATCU). Azi, din nefericire, în România nici o instituție nu-și asumă răspunderea pentru calitatea doctoratelor.
Trebuie puse din capul locului întrebări simple: Admiterea la doctorat a fost corectă, pregătirea pe traseu a fost în regulă, susținerea a fost corectă? Admiterea nu poate fi corectă atunci când se tratează o chestiune din domeniul energiei sau chimiei, de pildă, la o școală doctorală de istorie. Nu poate fi traseu în regulă când candidații se ocupă chiar tematic de exact altceva. Nu poate fi susținere corectă când referenții nu au de a face cu domeniul energiei sau chimiei, ca să rămân la acest exemplu.
Dacă specialiștii în domeniu au stabilit plagiatul, candidatul este responsabil de plagiat. Dar conducătorul științific și referenții au și ei de răspuns.
Cum prea mulți nu sunt doctori sau profesori veritabili, nu sunt nici conducători de doctorat veritabili. Trebuie spus: descoperirea plagiatelor este abia la început. Abia s-a ridicat colțul vălului ce acoperă situația. Ar fi greșit să se considere că doar plagiatele descoperite sunt plagiate și că acestea sunt doar la Universitatea “Babeș-Bolyai”. Plagiate sunt aproape în toate instituțiile care acordă doctorat în România actuală. Cum am spus la timp, cauza mai nouă este Legea din 2011, care a fragilizat, deja prin concepere, doctoratele.
În cazul concret, care stârnește azi discuția publică, candidatul are întreaga răspundere. Îl urmează conducătorul de doctorat și referenții. Apoi, școala doctorală. Universitatea „Babeș-Bolyai”, prin rectorul și comisiile ei, au greșit. Au greșit în trei rânduri: la numirea Comisiei de susținere a doctoratului; prin trimiterea la Comisia de Etică a unei chestiuni profesionale; prin bâlbâiala, de la o săptămână la alta, în fața unei situații în care, fără dubiu, este vorba de plagiat.
Odată stabilit plagiatul, deci furtul, teza trebuie anulată, iar cei implicați invitați să-și asume răspunderea. Așa se face oriunde în lumea civilizată. Nu duce nicăieri înșelarea concetățenilor cu sofismul „UBB are blazon, deci a procedat corect”. Cum se vede, nu este adevărat și aduce daune instituției. În absența unei culturi instituționale și generale de anvergură și cu compromisuri profesionale, nu merge nici aici.
La nevoie, pot interveni cu orice suplimentare a argumentării.
Autor: Andrei Marga
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu