Andrei Marga: ”Fructele prostiei: președintele își trădează doar incultura când se laudă că a dărâmat un guvern!”

Nu este cuvânt mai potrivit pentru a exprima concis starea de lucruri creată în România ultimilor ani decât degradarea.



O degradare pusă în mișcare de reducerea politicii la atacarea plină de ignoranță și de prost gust a unor concetățeni tocmai de către cei care au jurat pe Biblie și Constituție să le apere drepturile. O degradare care a antrenat prăbușirea dezbaterii publice și a multor instituții. Cu aplauze, desigur, din partea a tot felul de trompetiști, care, nefiind capabili de cariere bazate pe merite, întrețin aberația ca să le pice și lor ceva.

În decembrie 1989, România a revenit salutar la pluralism, la statul de drept democratic și și-a asumat valorile Europei în curs de unificare. Statul român avea să atingă o funcționalitate democratică, pe care sunt motive să o criticăm, dar nu poate fi contestată. De ani buni, însă, aceste reușite sunt periclitate de joasa calitate a celor care au ajuns președinți. Ca fapt, cu cât președintele și-a arogat mai multe puteri, contra legii, desigur, cu atât daunele au crescut.

În ultimii trei ani, România a cunoscut, într-adevăr, o perceptibilă creștere economică, precum și tentative de a normaliza justiția și de a se reveni la democrație, la fel ca în alte țări. Însă „lupta cu corupția”, socotită izbăvitoare cu ani în urmă, s-a corupt continuu. Ea a rămas doar calea parvenirii unor corupți. De la președinte până jos, corupția este mai mare ca oricând. Ea nu mai are doar forma însușirii de resurse necuvenite sau a nepotismului, ci și aceea a abuzului de funcții publice în interes privat. Dacă în România actuală s-ar respecta legile, așa cum sunt, iar procuratura și-ar îndeplini menirea, atunci s-ar ocupa, înainte de orice, de abuzul care începe de la vârf și are efectele cele mai ample.

Că peștele se strică de la cap, se confirmă din nou. Nu trebuie să plonjezi prea adânc în realitate pentru a observa că, din păcate, în ultimii cinci ani, în țara noastră s-au atins multiple recorduri stupide.

De la președinte începând, România practică astăzi cea mai retrogradă înțelegere a statului. Doar aici o persoană numește sau refuză numirea, după interese meschine și, cum s-a văzut, după serviciile ce i s-au adus, șefi la procuratură, judecătorie, servicii secrete, ministere. Doar aici mecanismul desemnărilor unipersonale a înlocuit concursurile care în alte societăți sunt oxigen. Doar aici se subminează „statul de drept democratic” prevăzut de Constituție , iar președintele se crede „șef al statului”. Doar aici, atunci când Parlamentul anulează justificat prerogativele înțelese feudal – care nu există în nici o jurisdicție europeană, dar le vrea un președinte anacronic – se face tapaj că ar fi „atac la justiție”, că nu s-ar respecta „statul de drept” și că ar fi un demers „neeuropean”. Doar aici s-au reluat oficial teze ale anilor treizeci: „mișcarea” străzii este socotită sursă de drept, religia este luată ca ritual ce nu obligă la nimic, politica criminală „amic-inamic” se aplică. Iar „tehnicile” acelor ani dezastruoși – „să nu argumentezi, ci să impui clișee”, „să nu recunoști vreun merit rivalului”, „să promiți distrugerea lui” – cunosc în România actuală un reviriment.

România este acum țara cu cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace – examen fără drept de apel, care ar trebui să-i pună pe plecare imediată pe cei care se dau „șefii” țării. Românii emigrează pentru venituri mai mari, dar și din cauza nesiguranței justiției, scăderii educației și a abuzurilor la tot pasul.

Cea mai mare extindere a comerțului cu ființe umane este astăzi aici. Acesta i-a implicat pe unii „aleși” actuali, de la început, prin ceea ce au făcut și prin ceea ce nu au vrut să facă.

După anii siniștri ai stalinismului, România este prima țară care a revenit la condamnări politice în „justiție”. Oricine poate constata cum rivalii au fost scoși din joc pe rând, nu prin competiția democratică a programelor pentru comunitate, ci, la nevoie, cu „justiția” instrumentată și serviciile secrete. Aici se cultivă un „stat paralel” asigurat de Securitate, de care procurorii și judecătorii sunt legați prin „protocoale de cooperare” unice în Europa actuală.

Aici se fac alegeri europarlamentare cu numărătoarea militarizată a voturilor și cu scoruri pe măsură. Aici se organizează, spre a mări represiunea, referendumuri pe întrebări pe care nici inițiatorul nu le-a putut explica. Aici s-a revenit la năravuri de falsificare a voinței electoratului.

Unii „aleși” caută sprijin în afară pentru a controla cetățenii înăuntru. Ca la nimeni, președintele României vorbește în capitale europene de incapacitatea celor din țară. El nu și-a putut concretiza vreodată obiecțiile cu exemple. În loc să reprezinte cauze publice, el este preocupat de discreditare și umple instituțiile cu mediocri dispuși la vasalitate.

România are acum cea mai săracă în idei politică externă a ultimilor șaptezeci de ani. Practic, instituțiile țării au alunecat sub politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii. Alte țări controversează, dar progresează; la noi se pierde timpul cu mofturile unor nepricepuți.

Dacă faci inventarul ultimilor cinci ani, ai un tablou mai mult decât grotesc. Președintele a proclamat, bunăoară, „Anul Constantin Brâncuși”. Au rezultat două-trei chefuri finanțate de „guvernului meu”, după “șezutul” caraghios pe un scaun la Mesa Tăcerii.

Orice țară realizează ceva durabil la centenarul propriu și grațiază unii dintre păcătoși, într-o încercare profund creștină de reintegrare. Centenarul României nu a lăsat nimic memorabil în urmă – afară de oarba luptă cu „penalii”, întreținută de penali cu acte. Cu închisorile ei iarăși pline de vinovați și nevinovați, România a ajuns să transmită imaginea sălbăticiei de dragul meschinului „al doilea mandat” și al iresponsabilei mobilizări a unora contra altora.

Curând vor fi trei decenii de la cotitura din decembrie 1989. Dincolo de vorbe goale, la ce să te aștepți când cel care a jurat pe Constituție o încalcă mai vârtos decât oricare alt cetățean? Când devine evident că nu înțelege despre ce a fost vorba?

Mai nou, se desfășoară alegeri prezidențiale în care nu se dezbate nici o temă. Afară de clamarea scoaterii din țară a social-democraților, pe care, oricât de jenant este să consemnăm, totuși, nimeni nu a mai cerut-o în Europa de la tiradele lui Mussolini și perorațiile lui Goebbels!

Nici un litigiu al acestor ani nu s-a dezlegat. „Dosarul Colectiv” – care a fost pretextul de instala „guvernul meu” – nu s-a încheiat, căci pare să ducă tocmai la cei care au folosit tragedia. „Dosarul Revoluției”, lansat de inși de casă, este vizibil doar o răzbunare ieftină, căci schimbările istorice de direcție nu se pot trata în tribunale.

Așa arată, lucid și sintetic, bilanțul. Cine trăiește în România și nu ia în brațe balivernele noilor politruci, mai ostile faptelor ca oricând din anii cincizeci încoace, are evidența unei situații revoltătoare pentru omul responsabil și a două cauze: accesul persoanelor slab pregătite la decizii și abuzul ca strategie.

A devenit limpede din nou că ascensiunea unor persoane cărora „le place să facă politică”, dar o înțeleg primitiv, antrenează distrugeri. În aceste condiții, nu poate să nu ne alunece gândul la reflecțiile lui Thomas Mann din 1940-45. Celebrul romancier nu ezita să contrapună „cavalerismul” și „trăirea măreției” de către japonezi, care deplângeau moartea unui lider cu care erau în război, la situația de atunci a țării sale, în care „cei mai slabi (die Untersten), inșii din punct de vedere uman ultimii și cei mai de jos, determină chipul țării” (Deutsche Hörer! Radiosendungen nach Deutschland aus den Jahren 1940-1945, Fischer, Frankfurt am Main, 1995, p.149). Din nefericire, nu putem spune că ascensiunea „ultimilor din punct de vedere uman” s-a oprit în lume.

Tot mai numeroși concetățeni își dau seama că cei care au pus mâna pe decizii nu sunt pe măsura nevoilor acestei țări. Nu ar strica o analiză, de pildă, de genul celei făcute în Franța pe întrebarea: ce fel de studenți au fost cei care s-au gonflat în „șefi”, spre paguba celorlalți? Cum se observă ușor, diferiți mediocri sau neisprăviți reușesc să înainteze, apelând la suporturi oculte, spre decizii care distrug realizări, țin în loc instituții și țări și afectează viața milioanelor de oameni.

Un fost ministru al regimului actual propunea să se observe valoarea modestă, intelectuală și civică, a persoanei de la vârf. Destul să reținem ceea ce spun consilierii prin București, la ceas de seară: nu se pricepe nici Constituția. Destul să observăm că după ce creștin-democrații și social-democrații au fost actorii majori ai reformelor democratice și proeuropene din România, ignoranța merge până acolo încât președintele îi vrea dispăruți în numele unor aiureli. În situația în care acesta nu are nici o realizare a sa în democratizare sau europenizare!

Președintele le cere liberalilor actuali „luptă” și evocă „lupta sa”. Totuși, tocmai Mein Kampf-ul lui Hitler este reperul acestei țări? Când știm ceea ce știm, iar pe lume au fost recent Helmut Schmidt, cu inflexibila sa opțiune democratică, sau Angela Merkel, cu etica ei efectiv creștină, și numeroase alte personalități veritabile? Când în România au fost, cu siguranță, Corneliu Coposu, cu devoțiunea sa exemplară pentru pluralism, și atâția care s-au dedicat unei Românii democratice? Când cultura lumii este mai bogată în repere decât oricând înainte?

Respectivul demnitar făcea praf „cărțile” președintelui. Dar aceste cărți suscită și întrebări. De unde scrisul de cărți când cine scrie cărți procedează, totuși, verificându-se mai întâi în articole? De unde acest scris când noțiuni simple nu se înțeleg, când până și declarații insipide se citesc de pe foi, când interviuri serioase și directe nu s-au putut, iar dezbaterile s-au evitat cu grijă? Dacă condamni plagiatul, nu ar trebui să condamni și scrisul de cărți de către alții, care este tot fraudă? De unde bătutul în piept cu cărămida „europenității” după ce te-ai opus reformelor proeuropene?

Destul să observăm, chiar și la „guvernul meu” reinstalat deunăzi, că nici unul dintre membrii săi nu a putut invoca o analiză proprie, dincolo de eventuale articolașe de opinie pe care oricine cu zece clase le poate avea. Totuși, România a avut în istorie și demnitari pregătiți, încât este de bun simț întrebarea: era cazul unei aventuri cu astfel de nivel?

Cornel Nistorescu a dezvăluit că cea mai mare parte a guvernului sunt inși care au studiat la noua Securitate sau parteneri ai generalilor care gestionează aberantele „protocoale secrete”. Se ridică astfel și alte întrebări de bun simț. Cetățenii chiar trebuie să fie „securitizați” pentru a putea deveni miniștri? Absolvenții de simple studii civile nu mai sunt buni? Securiștii trebuie să fie numiți profesori la „Babeș-Bolyai” sau „Universitatea de Vest” pentru ca cineva să fie luat la centru?

În România acestor săptămâni s-a petrecut faptul extrem de grav al distrugerii legitimării, de care orice democrație este legată lăuntric, iar liberalismul o are ca miez. Președintele își trădează doar incultura când se laudă că a dărâmat un guvern. Aceasta din măcar trei considerente: un președinte integru nu se ocupă de uneltiri, un democrat nu se lăudă că a folosit mijloace nepermise pentru a răsturna ceea ce alegătorii au votat la alegeri parlamentare, iar un liberal își dă cu tifla dacă nu știe că parul („să dăm cu parul!” chema un acolit) nu ține de mijloacele politicii luminate.

Știm de la James Madison că unica legitimare democratică o dă votul cetățenilor. Un parlamentar nu are cum să rămână legitimat atunci când iese din lista pe care a ajuns parlamentar. Dacă este șantajat, sau din orice alt motiv, el poate ieși cu totul, prin demisie. Or, președintele se laudă cu abuzuri ce nu au de a face nici cu legitimitatea, nici cu democrația, nici cu liberalismul! Aceste abuzuri au de a face, însă, cu securismul.

Cei care au studiat „legile prostiei” (de pildă Carlo M. Cippola) spun că oamenii subestimează întinderea fenomenului. Ei mai spun că prostul este mai dăunător decât banditul. Găsești prostie în multe locuri din lume, dar la noi ea pare că a urcat pe scara funcțiilor, iar fructele ei se văd.

Cum să-i conduci pe alții spre performanță, dacă nu ești capabil de performanță, întreba Confucius. Și aparentele victorii ale cuiva pot ascunde măsluiri ale căror consecințe se percep ulterior. Faptul că ai apucat la iataganul serviciilor secrete și al numirilor în funcții nu înseamnă că ai dreptate, după cum faptul că ai câștigat alegeri, parte prefabricate, parte fără informarea cetățenilor, nu te face adecvat și nici priceput.

Față de ceea ce rămâne în urma „luptătorilor” pentru funcții pe care nu le pot acoperi decât prin abuzuri, tot Confucius formula un avertisment: „Chiar dacă ar urma un rege adevărat va trebui o generație ca să se ajungă la sensul suprem al umanității” (Entretiens avec ses disciples, Flammarion, Paris, 1994, p.93). Adică, în traducere liberă, după ce impostura și-a imprimat efigia pe chipul unui stat, va trece mult până la restabilirea vieții luminate în acel stat! Un adevăr pe care istoria l-a dovedit din plin.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul