Clasificările regimurilor politice nu sunt de dată recentă. Nu fac antologia lor, dar din nefericire, ea se îndreaptă deocamdată spre muzeu. „Vicleniile istoriei”, pe care Hegel le-a semnalat, ivesc regimuri care nu erau anticipabile. Cine își închipuia că, între timp, democrațiile vor sprijini un autoritarism tenace, în care până și „onoarea” va fi părăsită? Că, odată cu triumful liberalității, vom asista la un nou „feudalism”, tocmai în societăți ce se consideră „deschise”? Că „democrația” va fi folosită pentru a împiedica alternative democratice, în cercuri retardate ale unor „proeuropeni” care nu știu că europenitatea include libertăți și drepturi fundamentale și „prooccidentali” suficienți? Că, în unele țări, serviciile secrete vor crea partide de ignoranți care falsifică orice liberalitate pentru a bloca schimbările și a rămâne la decizii?
Situația în care a fost adusă democrația nu mulțumește pe nimeni. Concludent, chiar într-o țară cu tradițiile Marii Britanii se vorbește de „postdemocrație” – situația în care cetățenii aleg liber, dar la guvernare rămân aceleași garnituri fără soluții (Colin Crouch, Postdemokratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008). S-au format adunături care stigmatizează ca „extremiști” pe cetățenii cu vederi proprii, care vor schimbări în cadrul legal. Sunt „partide” care fac alianțe pe decenii pentru a împiedica accesul rivalilor la guvernare. În unele democrații, înfloresc demagogia și impostura, ce-și asumă că istoria s-ar sfârși în dreptul lor.
Nu insist asupra clasificării regimurilor politice, dar amintesc doar, spre a putea delimita un criteriu nou, impus de experiențe istorice, că Aristotel (Politica, II, VI) a clasificat regimurile politice după criteriul efectivului celor care conduc. El a distins tirania, oligarhia, democrația, cu accente destul de critice, adăugând că, în tiranie, unul decide, în oligarhie, o minoritate o face, iar în democraţie, majoritatea ia deciziile. Pentru Aristotel, democraţia este olocrație – un regim al celor săraci sub multe aspecte. Montesquieu (Despre spiritul legilor, I) a făcut o altă clasificare, care a delimitat „republica”, în care cei care conduc revendică virtute, „monarhia”, în care se revendică onoare, „despotismul”, sub care se guvernează stârnind teamă printre cetățeni. Mai târziu, noi analize (Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, 1945; Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, 1965) au distins „liberalismul”, în care competiția politică decide, „autoritarismul”, care lasă decizia în mâna unor persoane, și „totalitarismul”, care strivește orice opoziție.
Deși se pot formula criterii riguroase de delimitare a tipurilor amintite, în practică, aplicările clasificărilor depind de opțiunile celui care evaluează. Ar fi de vorbit, însă, după părerea mea, nu de regimuri agreate, de care s-a umplut teoria de azi a regimurilor, ci, în mod realist, de regimuri politice pur și simplu. Iar pentru aceasta, azi sunt de înfruntat, cu curaj, datele unor realități schimbate, deloc oarecare. Deja Carlo M. Cipolla (Le leggi fondamentali della stupidità umana, 1976) a semnalat urcarea stupidității la decizii. Analize sociologice (Alain Deneault, La Mediocratie, 2015) au constatat victoria nivelului mediu de pregătire în competițiile democratice, după ce Nietzsche a prevenit asupra primejdiei.
Sunt azi, în orice caz, argumente pentru a distinge regimurile politice după criteriul relativ nou al calibrului profesional și civic al decidenților. Acest calibru afectează orice regim politic. Se poate vorbi de regimuri „meritocratice”, în care pregătirea și meritul contează în selecția decidenților, „mediocratice”, în care decide nivelul mediu al societății, și, „stupidocratice” (pe românește, „prostocratice”) – regimuri în care nu vârfuri, ci mediocri profesional și civic sunt preferați la decizii, căci asigură perpetuarea regimului de privilegii.
În multe țări, ne aflăm pe cursul unei „crize a democrației” ca urmare a alunecărilor în autoritarism, mediocrație și stupidocrație, așa cum arătam în Soarta democrației (Creator, Brașov, 2022). Iar criza este alimentată din multe direcții: concentrări uriașe de putere și tendințe de refeudalizare pe culmile modernității; șocurile dinspre globalizare și digitalizare; slăbirea dezbaterii publice și precaritatea celor care ajung la guvernare și reiau „mesianismul politic”; scăderea culturii civice; debusolarea unor intelectuali sau chiar voința lor de a profita mercantil de situații, în vreme ce țările lor se prăbușesc în corupție și irelevanță. Adevărul simplu, potrivit căruia nu poate fi democrație unde nu sunt democrați, se impune din nou.
S-au parcurs, însă, fără îndoială, și numeroase experiențe istorice reușite ale democratizării. Nu mă refer aici doar la exemplul clasic al Statelor Unite ale Americii, care a construit, pe bază de convingeri și spiritualitate inspirate din Biblie, o democrație durabilă (cum am arătat detaliat în Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017). Mă pot referi și la alte experiențe impresionante, de sub ochii noștri. Pe terenul european, rămâne referință refacerea postbelică uimitoare a Germaniei, care a și plasat-o în fruntea democrațiilor pe continent și din experiența căreia se poate învăța.
Refacerea postbelică a Germaniei după catastrofa din 1945, ca o democrație efectiv pilduitoare, a îmbinat de fapt refaceri în trei domenii majore.
A fost o refacere economică – impulsionată, desigur, de „Planul Marshall”, dar care se explică luând în considerare înalta calificare a forței de muncă germane, fie și în condițiile dificile de după Al Doilea Război Mondial, și deciziile competente și devotate interesului public ale guvernelor care și-au asumat reconstrucția țării (Werner Abelshauser, Wirtschaftsgeschichte der Bundesrepublik Deutschland 1945-1980, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1983). Germanii au lucrat metodic și intens, cu o dedicare rară față de cauza reconstrucției.
A fost o refacere instituțională, având vârful în democrație. Aceasta a beneficiat, desigur, de asistența americană în efortul de a repune în mișcare propriile tradiții, dar se explică cel mai profund luând în seamă angajamentul cetățenilor și, cu deosebire, acțiunea cultivată și creativă a intelectualității germane (Peter Watson, The German Genius. Europe s Third Renaissance, the Second Scientific Revolution and the Twentieth Century, Simon& Schuster, London, 2010). Această intelectualitate de excelentă condiție profesională și civică a însoțit continuu cu reflecții, argumente critice și proiectări ale pașilor următori democratizarea germană.
A fost o refacere mentalitară, începută, prin forța lucrurilor, cu scoaterea de pe scenă a urmelor trecutului, impusă de aliați, dar care s-a realizat de către germanii înșiși (Aleida Assmann, Der lange Schatten der Vergangenheit. Erinnerungskultur und Geschichtspolitik, C. H. Beck, München, 2006). Au contat multe în acest efort. Hotărâtoare a fost continua examinare cu mintea proprie a situației, conștientizarea experiențelor trecutului, dar mai ales prelucrarea lor competentă, la distanță de orice mimetism și de orice naivitate. Germanii conștientizau cu răspundere datele istoriei, dar nu au devenit robii clișeelor.
După cele trei refaceri majore, Germania a putut prezenta lumii și sieși o operă de cea mai mare anvergură istorică, temeinic făcută de cetățenii ei. Pentru a degaja învățăminte, merită să aruncăm, comparativ, o privire în evoluția din România, rezumându-i rezultatele și explicându-le.
Din păcate, în România actuală, s-a ajuns la indicatorii cei mai dramatici pentru o țară din zilele noastre. Cum ne spun cei mai buni istorici, inclusiv istoricii economiei, o țară cu o industrie remarcabilă în anii optzeci, a ajuns la dezindustrializare și la import pe scară mare de produse elementare. Țară fără datorii la trecerea în democrație, România și-a lichidat masiv capacități de producere sub noul regim și trăiește acum cotidian pe datorii. Promițătoarea, chiar vitala, integrare în Uniunea Europeană a trecut treptat în mâna unor inși care-și aranjează venituri și joburi pentru sine. Azi România se reprezintă anevoie pe ea însăși și a devenit o țară neglijabilă și adesea ignorată. Cea mai mare emigrație de cetățeni dintr-o țară a lumii, în timp de pace, o caracterizează și spune mai totul. România se apropia de lichidarea neștiinței de carte, dar, acum, aceasta, fie și în forma analfabetismului funcțional, a abandonului școlar sau a celui mai mic consum de carte pe locuitor, este cea mai ridicată în Europa. Cugetarea rudimentară distinge decidenții de acum ai României, care o împing la „originalități” jenante: după anularea alegerilor din 2004, căci nu conveneau câștigătorii, mai nou, cum se observă în recentele demersuri pentru debarcarea unui guvern incapabil, decidenții se ocupă de cumpărarea de voturi și revin la justificări imature prin invocarea „pericolului extern”. In acest moment, în viața țării, incompetența și minciuna triumfă asupra valorilor.
Societatea modernă a arătat că acolo unde se întrunesc pricepere, viziune, devoțiune, cele mai dificile situații (foamete, sărăcie, distrugeri de infrastructură și de capacități, tiranii, manipulări, oprimare, incultură) pot fi depășite. Ea a confirmat însă și că acolo unde se stăruie în politici eronate, cu conduceri incapabile, cele mai bune posibilități se irosesc. România este o țară cu potențial, cu oameni în stare de performanțe, dar a alunecat sub un regim prostocratic, în care azi, foarte probabil în premieră istorică, decidenții de la vârful statului nu numai că nu pot prezenta studii în regulă, dar se pregătesc la locul de muncă.
Relansarea economică nu putea avea rezultate în România acestor decenii căci, devreme, decidenții, de tot mai precară formare și tot mai interesați de propria căpătuială, au îmbrățișat formula „noi, ca români, nu suntem capabili”. Defetista deviză continuă să facă ravagii – mai nou sub maxime aparent inocente, precum „doar firme externe dau joburi!”. Un fost președinte remarca ironic în zilele trecute că „economiști academicieni” vorbesc pe lângă realitățile fiscale. Se poate observa că niciun economist dintre cei etalați propagandistic nu a dat vreun proiect de relansare economică a țării. Cei mai etalați fac de fapt comentarii.
Democratizarea nu este posibilă în atmosfera în care ura și obsesia răfuielii înlocuiesc cooperarea și ideile ce duc înainte. Relansarea democratică nu se putea face cu confuzii elementare între libertăți politice și fapte penale. Regimul, devenit prostocratic, nu știe evalua oamenii după competențe și abilități constructive și a alimentat o confuzie extinsă a valorilor. Or, din distrugerea ierarhiei moderne a valorilor, nicio societate nu a ieșit în progres. Relansarea mentalitară nu se putea face nici ea, cât timp optica relativizează demnitatea umană și depreciază cetățeanul și valorificarea minții și a brațelor sale.
Nu poți despărți evoluția unei societăți din epoca modernă de calitatea și prestația intelectualilor. Spus cu toată claritatea, în România, pregătirea și conduita civică a celor care s-au dat drept „vârfuri” a rămas sub nivelul șanselor deschise de decembrie 1989, ca și sub nevoile și aspirațiile cetățenilor. Vechi metehne și lacune, acuzate de cei mai importanți cunoscători ai României, de la Virgil Bărbat, trecând prin Brâncuși, Rebreanu, Seton Watson, la Arghezi și, mai recent, la George Șerban, se repetă, dacă nu cumva se ajunge și mai jos.
Nu este o regulă ca o națiune să depindă atât de mult de decidenții ei și de intelectualii care le fac propaganda, dar, în România actuală, în care dezbaterea publică este redusă și pasivitatea civică mare, corelația se confirmă. Se poate spune că este vorba despre o națiune cu un potențial mereu insuficient fructificat, pe care decidenți necalificați și propagandiști vehemenți o duc pe căi greșite, cu costuri insuportabile, în timp ce mulți intelectuali caută căpătuiala.
Azi sunt, în continuare, prea puțin folosiți economiștii și managerii efectiv profesionalizați, care au soluții viabile. Nu doar relansarea economică nu s-a bucurat în ultimele decenii de capete pregătite, cu proiecte viabile, dar și relansarea instituțională a fost împiedicată de fapt de răsturnarea ierarhiei valorilor. Pe acest fundal, au luat inițiativa inițiativa inși slab pregătiți în drept, sociologie, administrație, cu optici sectare, care își asumă și acum că o societate se conduce asemenea unei adunări de ocazie. Înzorzonarea lor cu titluri onorifice și glorificări de carton nu poate masca precaritatea vederilor lor într-o țară ce se cere de fapt reconstruită instituțional cu pricepere și devoțiune. Se poate arăta, pe noțiuni și pe fapte, că „intelectuali de vârf” din viața publică de după 1989 au dificultăți tocmai cu asumarea noțiunilor de „libertate”, „democrație”, „reformă”, „stat de drept”, etc.
Relansarea mentalitară a fost, de fapt, împiedicată de neputința intelectualilor deveniți fanion de a aborda corect diversitatea culturală în contexte noi de viață. În locul unei valorificări prin prelucrare a tradiției viabile, s-au făcut iarăși icoane din figuri care, obiectiv, nu aveau ceva de spus într-o situație istorică nouă. Democrația nu merge nicidecum mână în mână cu idei fixe și mituri.
Distincțiile pot fi îndelung comentate, dar nu aceasta este miza intervenției mele. Formulez, în schimb, cinci argumente cuprinzătoare și, implicit, obligative pentru democrație.
Primul este un argument existențial. Nu există niciun drept de a limita contribuțiile în viața societății ale cetățeanului care nu a săvârșit vreo infracțiune gravă. Orice regim politic limitează manifestările oamenilor – autoritarismul, de pildă, blochează criticile la adresa puterii, totalitarismul le pedepsește. Democrația face cele mai puține limitări.
Al doilea argument este economic. Unele regimuri disciplinează oamenii și stârnesc iluzia că prin disciplinare se creează premisa dezvoltări economice. În realitate, cum dovedește o lungă istorie, democrația este cea care favorizează dezvoltarea economică cât mai extinsă.
Al treilea argument este instituțional. O societate, cu cât este mai evoluată, cu atât devine mai complexă. Dar complexitatea este deja în natura însăși a măsurilor ce pot fi luate: libertățile și drepturile fundamentale sunt raționale, dar ele însele pot duce la guverne și chiar la regimuri de lichidare a lor (cum arătam în Stăpânirea complexității, Creator, Brașov, 2023). Nu se poate stăpâni complexitatea fără a asuma continuu democrația.
Al patrulea argument este cultural. Viața umană în societate presupune acțiuni cu sensuri variate. Reducerea administrativă la un singur fel de acțiune – fie ea și acțiune emancipativă, acțiune instrumentală sau acțiune strategică – este o sursă de crize. Alegerea între acțiuni este, în definitiv, și o chestiune de cultură. În fapt, ține de cultură creșterea generozității în dauna egoismului, iar democrația este cea mai capabilă să cultive generozitate.
Argumentul al cincilea este istoric. Deschiderile spre democrație – de pildă, emergența Americii ca prima putere a lumii, efervescența evreilor după emanciparea din Europa, rapida urcare a Chinei printre supraputeri, afirmarea Poloniei de azi etc. – atestă superioritatea istorică a democrațiilor în ordinea creativității.
Argumentele sunt mai profunde decât invocarea de avantajelor democrației. Mai ales că unele avantaje se formulează sofistic. De pildă, se socotește a fi un avantaj al democrației faptul că ea ar asigura participarea tuturor cetățenilor la luarea deciziilor, or aceasta este chiar definiția democrației.
Desigur, însă, că, până la realitate, mai este un drum, încât deducerea realității din noțiune este doar o eroare logică.
Sursa> <ahref=”http://www.andreimarga.eu“>AndreiMarga</a
Adauga comentariu