Analize și opinii

Alexandru Racu: „Știința experților și știința poporului: câteva reflecții despre dilema politică, morală și științifică a acestor zile”

Știința experților și știința poporului: câteva reflecții despre dilema politică, morală și științifică a acestor zile
Atunci când se discută problema vaccinării și în mod particular a obligativității ei există trei aspecte ale discuției: un aspect politic, unul moral și unul științific.
Să le luăm pe rând.
Din punct de vedere politic, ecuația este simplă. Dacă cei care refuză vaccinarea sunt puțini, atunci nu pot avea un impact semnificativ asupra situației epidemiologice, așa că nu are rost să-i forțezi, desigur, în ipoteza în care recursul la forță ar fi motivat exclusiv de dorința sinceră și curată de a aduce epidemia sub control. Iar dacă sunt mulți, atunci nu ai ce să le faci, pentru că nu prea ai cum să trimiți armata peste ei în Europa sau America începutului de secol XXI.
Totuși, ecuația este doar aparent simplă, iar asta din două motive. Întâi de toate, granița de departajare dintre o masă critică de nevaccinați, care poate influența decisiv evoluția unei epidemii, și un procent irelevant din punct de vedere al impactului epidemiologic, nu poate fi trasată niciodată în mod clar și este influențată de o serie de variabile care, în momentul de față, nu sunt clare nici pentru experți și cu atât mai puțin pentru societate: eficacitatea vaccinului, durata pe care vaccinul își păstrează eficiența, contagiozitatea virusului, virulența sa, eventualele noi mutații, măsura în care populația se protejează benevol prin măsuri nonfarmaceutice – mască, igienă personală, distanțare socială -, starea sistemului de sănătate, evoluția tratamentelor ș.a.m.d.
Pe de altă parte, așa cum remarca Tocqueville în urmă cu aproape două secole, individualismul democratic are mai multe consecințe relevante pentru actuala situație. Întâi de toate, pasiunea egalitară a modernității se traduce deseori în ideea că la fel cum toți indivizii sunt egali, tot astfel și opiniile diferiților indivizi egali sunt, la rândul lor, egale. De aici și refuzul autorității experților și proliferarea știrilor false care îi scoate din minți pe „globaliști” (pe reprezentanții aristocrației globale). Pe de altă parte, Tocqueville subliniază că aceeași sensibilitate democratică este incompatibilă cu brutalitatea instituționalizată, de unde și imposibilitatea statelor moderne de a tranșa problema pandemiei prin metode sovietice (sigur, URSS-ul și Al Treilea Reich au apărut după Tocqueville, dar asemeni lui Fukuyama, mai târziu, acesta ar fi privit totalitarismele de secol XX ca pe niște accidente de parcurs în condițiile în care istoria intrase definitiv și irevocabil în paradigma individualismului democratic).
În fine, trebuie spus că același individualism democratic se traduce nu doar prin refuzul guvernării înțelepților și prin incapacitatea statului de a o impune în mod brutal, ci și prin atomizarea societății și singurătatea individului în fața statului, care deși nu mai poate fi strivit de acesta din urmă, prin despotismul hard, poate însă să fie hărțuit, umilit, înghesuit de stat prin diverse manifestări ale despotismului soft. Din acest punct de vedere, așa cum vedem în Europa și la noi, deși nu trimit armata sau Gestapoul după nevaccinați, statele îi sâcâie și îi înghesuie pe aceștia din urmă tot mai mult și pot face asta datorită faptului că deși sunt mulți, antivacciniștii sunt, în același timp, și izolați, revolta lor fiind aproape exclusiv una privată și centrifugă. Dacă doar un sfert dintre cei care refuză astăzi vaccinarea ar fi ieșit în stradă ca să dea foc la guvern și să se ia la bătaie cu poliția se termina demult cu dictatura sanitară (cu sau fără ghilimele). Dar nu ies în stradă, uniți, ci doar bombăne pe la colțuri și pe rețelele de socializare.
De altfel, merită notat faptul că incapacitatea acestora de a se coagula într-o forță politică eficientă înseamnă că pe de o parte pot sabota eforturile autorităților de a controla epidemia prin vaccinare (în măsura în care asta se poate face, voi reveni asupra subiectului un pic mai încolo), dar pe de altă parte nu pot să oprească un nou val de restricții pe care foarte probabil vor trebui să le suporte și nevaccinații. Dacă n-au făcut-o până acum, cu siguranță nu o vor face nici de acum înainte, dat fiind faptul că odată cu vaccinarea s-a accentuat și fragmentarea câmpului politic și confuzia generalizată în mijlocul căreia nu se mai poate coagula nimic: dacă într-o primă fază opoziția politică tradițională pesediști / useriști s-a complicat datorită apariției unei noi falii care nu se suprapune în mod uniform pe cea dintâi, în speță opoziția dintre lockdownism și antilockdownism – care și el poate fi dublat de măsuri de protecție socială sau nu, adică lockdownism socialist, marginal la noi, versus lockdownism userist – acum a mai apărut o nouă falie care nu se suprapune nici ea pe primele două, în speță opoziția dintre vacciniști și antivacciniști, ba a mai apărut și AUR, între timp, astfel încât eu unul nici nu mai știu împotriva cui și alături de cine să protestez, în condițiile în care aproape toți contribuie la dezastrul general prin mijloace specifice.
Cum am spus, ecuația politică e aparent simplă, dar dacă intrăm în detalii ea devine mult mai complicată.
Să trecem acum la cel de-al doilea aspect al problemei, cel moral.
Aici lucrurile sunt clare, în sensul în care atât argumentul provaccinare, cât și cel antivaccinare, stă sau cade odată cu cea de-a treia dimensiune a problemei, cea științifică, sau stă sau cade odată cu adevărul științific despre vaccin. Libertatea decuplată de bine și adevăr nu poate fi justificată din punct de vedere moral, lucru pe care îl tot amintește Biserica Catolică de ani buni, și e penibil să vezi cum tocmai cei care se declară creștini și proviață încearcă să-i găsească justificări. Din acest punct de vedere, în ipoteza în care vaccinul este sigur și eficient (desigur, nu 100% sigur, dar mult mai sigur decât covidul, și mult mai eficient decât ceaiul de mușețel și alte leacuri naturiste) argumentul de tip fac ce vreau cu corpul meu trădează o conștiință retardată. Pentru că dincolo de reflexele sinugicașe care te privesc doar pe tine – de fapt, nu doar pe tine, ci și pe cei apropiați, din familie și din cercul de prieteni – nevaccinarea ta îi afectează și pe ceilalți, mai puțin apropiați, pe concetățeni, inclusiv pe cei vaccinați. Lucrul care mă irită cel mai mult la antivacciniști nu este faptul că ignoră știința, asta îi irită mai mult pe useriști, ci faptul că asemeni useriștilor cu care au mult mai multe în comun decât le place să creadă, dar dintr-o altă perspectivă, ignoră societatea, ignoranța lor fiind dublată de un sentiment acut al nevinovăției ultragiate. De fapt, unii chiar nu pricep cum anume acțiunea lor individuală ar putea afecta societatea, asta și datorită faptului că de vreo treizeci de ani sunt dresați să gândească strict în termeni individualiști. La cei mai mulți, incapacitatea de a înțelege legătura individ societate se combină cu convingerea de neclintit că vaccinul ucide, pentru că așa au citit ei pe nu știu ce site, sau cu credința în infailibilitatea propriului lor ego (sau a sectei online, și ea tot o consecință a atomizării), singurul pe care se mai pot sprijini într-o societate hiperatomizată.
Mă rog, nu mai explic acum cum anume îl afectează pe vaccinat decizia concetățeanului său de a nu se vaccina odată acceptată ipoteza că vaccinul este sigur și eficient. Am făcut-o de nenumărate ori. Cred că de prea multe ori. Cine nu pricepe, e prost. Cine pricepe, dar persistă în refuzul de a se vaccina e pishopat. Cu niciuna dintre aceste două categorii de persoane nu se poate discuta. De altfel, majoritatea covârșitoare a celor care refuză vaccinul nu o fac în ciuda faptului că sunt convinși că el este, în linii mari, eficient și sigur, în timp ce amenințarea covidului e reală, ci datorită faptului că sunt convinși că lucrurile stau fix inversa (fie vaccinul e nesigur și ineficient, fie covidul e „o simplă viroză”), iar odată acceptată această ipoteză științifică opțiunea lor antivaccinistă devine logică și justificată din punct de vedere moral.
Desigur, alții refuză să privească problema cu obiectivitate pentru că au politizat subiectul sau l-au transformat, în mod infantil, într-o chestiune de orgoliu: doar n-o fi să mă vaccinez când toți tefeliștii anti-BOR și anti-linguriță mă îndeamnă să o fac, doar n-o fi să mă vaccinez când ăia care m-au închis în casă și m-au lăsat fără loc de muncă mă îndeamnă să o fac, ba chiar mă amenință, doar n-o fi să ascult eu de corporații și globaliștii deghizați în experți, doar n-o fi să îmi schimb părerea după ce am tot postat antivaccin la mine în bulă, mai bine mor „cu onoarea reperată” și îi iau și pe alții cu mine ș.a.m.d. Însă nu recunosc asta, nici față de ei, nici față de ceilalți. Mai precis, încă nu am întâlnit pe cineva care să spună „eu știu că vaccinul e sigur și eficient și conștientizez că nevaccinându-mă nu îmi fac rău doar mie, ci și celorlalți, dar cu toate astea refuz să mă vaccinez, doar așa, de-al dracu’”.
Or, ajunși la acest punct, concluzionăm că lămurirea aspectului științific al problemei îl va clarifica pe cel moral și îl va simplifica pe cel politic. Acum, unii spun că problema a fost deja lămurită pentru că experții s-au pronunțat deja pe subiect. Au făcut ei niște studii, pe niște oameni pe care nu îi cunoaștem, în niște condiții pe care nu le înțelegem, dar ni se spune de sus că studiile sunt corecte, nu măsluite, și că interesele financiare sau alte reflexe și interese obscure nu au afectat cu nimic obiectivitatea lor. Dar există lămurire și lămurire, cunoaștere și cunoaștere. Poți crede în ceea ce spun experții, în virtutea argumentului autorității, așa cum a ales să facă o mare parte din societatea românească, sau te poți lămuri pe propria piele, așa cum a ales să facă o altă parte, și mai mare. Există, așadar, o știință a experților, străină de experiența empirică a oamenilor, și o știință popularizată, care în timp se transformă în înțelepciune populară. Spre exemplu, lumea nu ia aspirină în ziua de astăzi pentru că așa au spus că e bine să faci experții de la Academia Americană de Științe, ci pentru că aspirină a luat și mama și bunica și nu vei convinge pe prea multă lume că aspirina e instrumentul demonic prin care oculta mondială vrea să reducă populația lumii sau că există o epidemie de decese cauzate de aspirină pe care de mai bine de un secol corporațiile reușesc, nu se știe cum, să o ascundă, pentru a-și securiza profiturile. Dar această popularizare necesită timp. Desigur, timp în care, din păcate, o să mai moară oameni; și nu doar timp, ci și răbdare, de care unii dintre români, în special cei care lucrează în spitale, nu pre mai dispun. Pentru că pandemia – iar acesta e deja un truism – se simte diferit în funcție de locul pe care îl ocupi în societate: într-un fel se simte pe stradă, în alt fel în spital, într-un fel se simte dacă lucrezi în HORECA, în alt fel dacă lucrezi în IT ș.a.m.d.
În definitiv, guvernarea experților și restricțiile impuse pe baza opiniei experților, oricâte avantaje obiective s-ar presupune că ar avea – salvăm vieți, salvăm economia, salvăm sistemul de sănătate ș.a.m.d. – nu este democratică și va leza sensibilitățile adânc înrădăcinate ale unei societăți democratice alimentând spiritul de frondă (ca o paranteză, trebuie spus că, în general, „populiștii” de „extremă dreaptă” sunt mult mai democrați, cu avantajele și dezavantajele pe care le implică spiritul și regimul democratic, decât „tefeliștii” care toată ziua vorbesc numai de democrație, dar vor să oprească referendumul pentru familie, vor educație sexuală obligatorie, vor poliția limbajului, vor să te închidă în casă, vor vaccinare forțată, vor interzicerea „știrilor false”, vor să le ia votul „proștilior” și se simt îndreptățiți să o facă pentru că, asemeni bolșevicilor de odinioară, ei sunt „adevărații democrați”, tineri și deștepți, frumoși și liberi). Însă odată cu trecerea timpului (și cel mai probabil odată cu pierdera evitabilă cu atât mai tragică a unor vieți omenești și cu alte neajunsuri pe care le implică o pandemie scăpată de sub control și pe care o țară amărâtă ca a noastră nu prea și le permite) știința se va populariza, oamenii se vor lămuri pe propria piele, nu vor mai trebui să asculte de autoritatea transcendentă a experților, ci va fi suficient să privească în jur, problema morală se va clarifica, ecuația politică se va simplifica.
Spre exemplu, la începutul pandemiei, foarte mulți spuneau că e „o simplă viroză”, că e o epidemie făcută din pix. Astăzi, parcă sunt tot mai puțini cei care mai susțin această teză și chiar și cei care o fac în continuare, deoarece țin morțiș să intre în analele imbecilității umane, lasă tot mai mult impresia că nu mai cred demult în ceea ce continuă să spună dat fiind imperativul consecvenței în iresponsabilitate și prostie.
Evident, ipoteza inevitabilei lămuriri a poporului are la bază o altă ipoteză, aceea că natura umană în general și poporul român în particular e, în esență și în ultimă instanță rațională / rațional, și chiar dacă poporul nu e convins din prima, e convins cu timpul și cu costuri mai mari, în timp ce prostul, așa cum spunea un filosof, repetă experimentul la nesfârșit. Momentan, încă ne aflăm într-un experiment medical pe scară largă. Odată ce se va termina / lămuri acest experiment medical – cam pe la primăvară, cred eu – vom trece, prin forța lucrurilor, la un experiment social, în urma căruia vom afla cât de rațional e poporul român din zilele noastre. Mai precis, vom vedea dacă cei care fac mișto de moaște și împărtășanie își vor injecta la nesfârșit o apă chioară sau chiar o otravă în cazul în care experimentul medical va eșua, sau, în ipoteza în care experimentul medical va reuși, pe care am pariat cu multă încredere, vom vedea dacă cei care zic că sunt proviață – și nu numai ei – vor rămâne fani moarte până la moarte, fie din incapacitatea de a dezvolta judecăți logice, de bun simț, fie dintr-o iraționalitate de profunzime, nu de suprafață, de-a dreptul demonică, întrucât dispusă să sacrifice la nesfârșit viața semenilor și a celor în cauză pe altarul unui orgoliu prostesc alimentat de rețelele de socializare.
Așa că în încheiere, zic și eu ca bătrânul Gamaliel: n-are rost să ne agităm, că dacă „lucrul acesta e de la oameni, se va nimici, iar dacă este de la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor: 5, 38-39) în timp, inevitabil, ne vom lămuri, căci nu e cu putință să te războiești la la nesfârșit cu evidențele și cu legile naturii, pe care tot Dumnezeu le-a rânduit. Pentru moment, slavă Domnului, eu îmi permit să aștept și o fac cu conștiința împăcată, iar altceva chiar nu pot să fac. Nu forțez pe nimeni, nu (mai) încerc să conving pe nimeni, îi las pe nebuni să împartă, ei între ei, ce au de împărțit. Alții, din motive obiective, nu mai pot avea la fel de multă răbdare ca mine, iar alții de vor lămuri prea târziu, cu prețul vieții. Asta e. Dumnezeu cu mila! Cu Dumnezeu înainte!

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu