Mă surprinde totuși scoaterea psihologiei din programa școlară, în condițiile în care pentru tefelime psihologia e noua religie. Mai mult decât atât, în timp ce numărul celor înscriși la facultățile de profil socio-uman scade de la an la an, există, din câte se pare, o excepție: facultățile de psihologie, unde, din câte am înțeles, se înscriu tot mai mulți studenți (cel puțin la noi).
Ceea ce nu e de mirare, în condițiile în care în societatea neoliberală toate problemele se rezolvă la psiholog, nu la Biserică, în partid, sindicat sau parlament; iar rezolvarea tuturor problemelor, de la cele politice până la cele existențiale, trece tot mai rar prin bibliotecă, dacă prin bibliotecă înțelegem altceva decât raftul de self-help.
Probabil că mulți dintre cei care se înscriu la Psihologie nici nu vor să profeseze, deși e clar că cererea e tot mai mare pe această piață; ci mai degrabă vor să își înțeleagă propriile nevroze și să găsească rețeta fericirii.
Tot imperativul fericirii stă și la baza reformelor educaționale și a eliminării tot mai multor “materii inutile”, inclusiv logica, de care bineînțeles că nu mai ai nevoie în condițiile în care oricum se ocupă Zuckerberg de cenzurarea știrilor false, nu trebuie să își mai bată capul copilul cu problema stresantă și plictisitoare a distincției dintre adevăr și fals.
Tâmpit, dar fericit. Iată idealul generației noastre! Sau te joci de-a școala ca să fii fericit, după care te înscrii la Facultatea de Psihologie ca să afli de ce ești nefericit. Școala trebuie să-l pregătească pe individ pentru piață și pentru fericire. Restul e abuz psihologic al unor autorități comuniste și de modă veche, atentat la fericire.
Bineînțeles, căutarea fericirii nu duce la dobândirea fericirii, ci e mai degrabă o rețetă sigură pentru frustrare și depresie. În schimb, un sentiment de împlinire, chiar și în suferință, poate fi atins doar prin dragoste: de la dragostea față de persoana de care ești pregătit să îți legi întreaga viață, dacă chiar e dragoste, până la dragostea pentru Dumnezeu, semeni, patrie, cunoaștere sau frumos.
Însă oamenii care caută fericirea sunt incapabili să iubească. Invers, oamenii care iubesc nu sunt interesați de căutarea fericirii; sunt interesați de persoana iubită sau de formele platonice de care s-au îndrăgostit – bine, adevăr, frumos -, chiar dacă iubirea implică asceză și suferință, adică chestiile alea traumatizante de care trebuie să ne păzim în orice chip. Chiar dacă nu sunt neapărat fericiți, cel puțin nu tot timpul și nu în sensul în care e înțeleasă fericirea de industria contemporană a fericirii, sunt vii și au pentru ce să trăiască.
Sistemul educațional contemporan subminează constant capacitatea de a iubi în numele dreptului la fericire. Și așa cum spunea Benjamin Franklin că oamenii care sunt dispuși să renunțe la libertate pentru securitate nu o merită pe niciuna dintre ele și nu o vor avea pe niciuna, tot astfel, și paradigma educațională contemporană produce indivizi care sunt nu doar tâmpiți, ci și nefericiți.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu