Unul dintre cele mai toxice fenomene comteporane e raportarea ideologică, non-rațională și non-pragmatică, la știință. S-a ajuns aici și datorită hiperpolarizării și hiperideologizării spațiului public contemporan alimentate de polarizarea socio-economică tot mai accentuată, de rețelele de socializare și de valurile recurente de isterie progresistă care nu împing societatea în ansamblul ei pe “calea cea bună”, ci îndepărtează tot mai mult jumătatea de societate care îi tot dă înainte de cealaltă jumătate care stă pe loc (după care avangarda primei jumătăți începe să se dea de ceasul morții că se întorc fantomele trecutului interbelic, când de fapt nu se întoarce nimic, ci unii au rămas pe loc la începutul anilor 90, iar alții au tot tras înainte și reacționează precum acel copil care crede că se mișcă gara atunci când pleacă trenul din gară).
Drept urmare, sunt oameni care decid cu privire la vaccinare nu în virtutea unui calcul pragmatic referitor la efectele concrete ale vaccinului, ci pentru a bifa toate căsuțele din fișa bunului conservator sau din fișa bunului progresist. Sau pentru că ăsta e trendul în bulă și așa se iau likeuri. Sau pentru că au pus botul în urmă cu ceva vreme la o prostie și au postat pe subiect, iar acum riscă să pară proști dacă se răzgândesc.
De fapt, ați observat cât de puțini oameni – if any – se răzgândesc pe facebook? Fenomenul e cu atât mai interesant în cazul acelor credincioși obișnuiți să invoce smerenia la fiecare pas și să dea ochii peste cap invocând nenumăratele păcate care le apasă sufletul, dar care n-ar fi niciodată în stare să zică “am fost un idiot” sau “nu știu”, adică să facă proba adevăratei smerenii.
În orice caz, e stupid, groaznic de stupid, să te vaccinezi pentru că ești progresist și / sau colectivist sau să nu te vaccinezi pentru că ești conservator și / sau individualist. Ar trebui să te vaccinezi în urma unei judecăți individuale care să nu aibă în vedere nicio apartenență de partid, niciun istoric al postărilor, ci doar efectele concrete ale vaccinului care, asemeni virusului, nu ține cont de profilul ideologic și de profilul de pe Facebook.
Dacă ești egoist și ai motive întemeiate să crezi că riscul individual al vaccinării (nu există tratament medical fără risc) este mult mai mic decât riscul nevaccinării, atunci ar trebui să te vaccinezi, iar dacă ai motive să crezi că lucrurile stau invers, ar trebui să nu te vaccinezi. Dacă ești altruist și ai motive întemeiate să crezi că există niște beneficii colective pentru care merită să îți asumi niște riscuri individuale, atunci ar trebui să te vaccinezi. Invers nu. Și cu atât mai mult ar trebui să te vaccinezi dacă ai motive întemeiate să crezi că vaccinul are beneficii colective, iar riscul individual al vaccinării este mult mai mic decât riscul individual al nevaccinării. Și ar trebui să vrei realmente să afli ce face, de fapt, vaccinul. Nu să vrei să auzi chestii care îți perie un ego prostesc și fals.
Problema nu e atât la intelect, cât la voință, care trebuie eliberată de jugul mândriei, care mândrie, așa cum bine spune înțelepciunea populară românească, e o formă de prostie.
În fine, orice om normal la cap ar trebui să își dorească ca acest vaccin să funcționeze, să facă bine, nu rău, să preîntâmpine repetarea unui scenariu precum cel de astă iarnă când nu mai aveai unde să internezi bolnavii de covid care necesitau asistență medicală de urgență și o mulțime de oameni și-au pierdut soții, soțiile, frații, părinții (sigur nu a fost marea ciumă, dar a fost rău și orice om normal își dorește ca acest rău să nu se mai repete).
Dar prin postările unora vezi sufletul autorului care efectiv se roagă pentru o catastrofă; ca să fie rău, nu bine; se roagă pentru triumful morții asupra științei, doar ca să se dovedească la final că el a avut dreptate; se pripește să tragă înainte de vreme concluziile nocive pentru umanitate (dacă se vor dovedi adevărate), dar satisfăcătoare pentru un ego bolnav plantat în meidul bolnav al rețelelor de socializare. Mai bine să mor (de alții ce să mai vorbesc) decât să fiu pus în situația de a recunoaște că am fost prost. Un orgoliu prostesc (cum altfel?) pe altarul căruia ești gata oricând să îi jertfești pe alții sau chiar pe tine. Citești și te întristezi.
Nu zic că așa sunt toți. Unii așteaptă și încă își calculează riscurile, rămânând în principiu deschiși. Ceea ce pot să înțeleg. Dar alții efectiv cobesc. Iar asta e deja o problemă duhovnicească.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu