La vremea referendumului pentru familie, nu mai făceam față valurilor de “empatie” ce se revărsau în spațiul public, pe rețelele de socializare, inclusiv la rubrica de comentarii a acestei pagini. Câte blockuri, unfriend-uri sau simple admonestări n-am mai încasat la vremea respectivă pe motiv că, din câte se pare, nu eram suficient de empatic!
Acum, eu înțeleg și accept faptul că sunt unii oameni mai sensibili decât mine față de problematica LGBTQ. We agree to disagree. Acestea fiind spuse, apreciez consecvența, autenticitatea, pe care – exceptând unele cazuri extreme – o consider întotdeauna mai digerabilă decât oportunismul. Între un Mihail Neamțu și un activist anarho-queer-feminist cu belciug în nas și părul vopsit în șapte culori, dar care își asumă crezul politic în mod consecvent, îl prefer pe cel din urmă. Nu de alta, dar măcar în al doilea caz știu cu cine vorbesc, iar mercenariatul și cameleonismul unui Neamțu, care ne sapă din interior, are un impact dizolvant mult mai puternic asupra credinței mele decât l-ar putea avea nu știu ce țăcăniți care și-au propus, pe față, să dizolve toate identitățile patriarhale, heteronormative, transfobe etc.
Spun asta deoarece sunt destule persoane care s-au poziționat și împotriva familiei tradiționale în 2018, și împotriva genocidului din Gaza, cea mai atroce crimă împotriva umanității din timpul vieții celor de-o vârstă cu mine, care se săvârșește, as we speak, cu armament livrat de Farul Democrației și, cel puțin în România, sub acoperirea unui media blackout cvasitotal. Dar sunt mulți (și am impresia că, din păcate, sunt mai mulți) și ăia care în toamna lui 2018 rupeau rețelele de socializare și mainstream media cu postările, reclamațiile, petițiile lor alarmat-lacrimogene, iar de când a început măcelul la scară industrială din Gaza au băgat capul în nisip, ca struțul, dacă nu cumva s-au solidarizat fățiș nu cu victimele civile, indiferent de religie și etnie, ci cu statul care de jumătate de an înfometează civilii din Gaza și îi îngroapă sub bombe.
Escrocheria e evidentă. Empatia, în măsura în care există cu adevărat, e universală și proporțională cu brutalitatea opresiunii pe care o îndură diferitele categorii de victime. Când țipi ca din gură de șarpe de mila homosexualilor care nu își pot oficializa relația la primărie sau de grija nu știu cărui popă care a zis că femeia nu poate să intre în Biserică în timpul ciclului, dar atunci când vine vorba de genocid te faci, în cel mai bun caz, că plouă (chiar plouă, doar că nu aici și nu cu apă, ci plouă peste Gaza cu bombe de o tonă de la Marele Licurici), atunci nu empatia te mână în luptă dragă progresistule, ci altele sunt motivațiile: a) bursele, granturile, posturile călduțe de bugetar și contractele de colaborare; b) narcisismul de tip vreau să știe lumea că și eu, tefeleul dâmbovițean, sunt ca lumea bună de afară, nu ca babele care se închină la moaște și de care face mișto Digi 1984 – narcisism care se împacă foarte bine cu lașitatea față de mentorii și finanțatorii “frumoși și liberi” de afară; c) în fine, atacurile de panică de hipster fătălău (scuzați sexismul!) care nu poate să doarmă noaptea de frica șoșocilor și simionilor, dar se culcă liniștit știind că undeva la mare distanță de casă, un guvern, cu care guvernul pro-european de la București (dă-i Doamne viață lungă ca să ne apere de extremiști!) se pupă în bot, creează un “spațiu sigur” (și vital), “fără fundamentaliști”, pentru alți hipsteri “civilizați” ca el, prin purificare etnică.
În rest, n-ai decât să fii anarho-queer-feminist-antirasist-anticlasist, antifascist, în veșnică luptă cu toate formele de oprimare și discriminare etc. Dar fii așa până la capăt. Altminteri, mai scutește-mă cu empatia ta care, vorba lui Caragiale, se manifestă pe deplin, însă nu și în “părțile esențiale”.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu