Analize și opinii

Alexandru Racu: Elefantul din cameră

Kant spunea că principiul suprem al moralei, sau imperativul categoric, presupune să acționezi conform unei maxime care, în același timp, poate fi valabilă ca lege universală. E un mod mai sofisticat de a spune ce ție nu îți place, altuia nu-i face, sau nu face chestii pe care nu ți-ai dori să le facă toți ceilalți cu impunitate. Spre exemplu, ție personal ți-ar putea conveni să jefuiești bunurile comune în interes propriu, dar cum nu îți dorești o lume în care toți să facă la fel, pentru că e cea mai rea dintre lumile posibile, la limită e o lume imposibilă, ar trebui să acționezi așa cum ți-ai dori să acționeze toți ceilalți.
Așa stând lucrurile, ar trebui să ne întrebăm cum ar fi lumea dacă toți liderii politici ar face ce face Putin, în speță ar amenința cu armele nucleare de fiecare dată când nu sunt în stare să ocupe o țară prin mijloace convenționale? Sau nici măcar: cum ar fi lumea dacă americanii ar amenința și ei, la rândul lor, cu armele nucleare, că răspuns la amenințările lui Putin? Ar fi o lume care, aproape sigur, ar ajunge în cele din urmă la războiul nuclear, la iadul pe pământ pentru toată lumea.
Deci ce se poate spune despre un om care amenință cu distrugerea tuturor pentru că pe de o parte nu e în stare, pe de altă parte nu e lăsat, să săvârșească o ticăloșie, atacând-și cu impunitate un vecin mai slab, care nu poate amenința cu armele nucleare, și căruia mai mult, Rusia i-a garantat integritatea teritorială în schimbul renunțării la armele nucleare (prin Memorandumul de la Budapesta)? Că e un zero moral. Un zero absolut. La fel cum sunt toți cei care îi țin isonul.
Nu doar cei care o fac pe față, diseminând cele mai penale porcării ale propagandei putiniste, ci și cei care au tot soiul de opinii despre războiul din Ucraina – că Zelensky e nașpa (nici eu nu mă omor), că tefeliștii care conduc America sunt și ei nașpa (am spus-o și eu în repetate rânduri, cu mult înainte să înceapă acest război), că SUA și UE au fost și sunt cinice și iresponsabile (perfect adevărat), că suntem mințiți de propaganda occidentală (cu siguranță, deși nu aș putea să spun în ce măsură, dar e o observație de bun simț că aia rusă nu e, la rândul ei, nu doar mincinoasă, ci și mult mai nesimțită și mai penibilă) – dar nu știu cum se face că numai despre elefantul din cameră nu au nimic de zis.
E asta o explicație suficientă a războiului ce conține în mod implicit și soluția actualei drame? În niciun caz. Dar este premisa oricărei discuții autentice despre cauze, vinovății și soluții. Pe care nu o poți purta cu Putin. Cu ăla doar negociezi de nevoie, conștient fiind de cât de ticălos și de periculos este, și la nevoie accepți o înfrângere a civilizației în fața psihopatiei politice pentru a evita un rău infinit mai mare, în speță distrugerea totală și universală a civilizației.
Evident, argumentul tefelist de tip Putin e rău, deci dă-i și luptă ca e rău, e complet tembel în condițiile în care Putin nu e doar rău, ci mai are și arme nucleare. În același timp, deși negociezi cu Putin de nevoie, nu din plăcere, nu poți construi nimic alături de cineva care amenință că distruge planeta dacă nu e lăsat să calce în picioare principiile dreptului internațional, nici cu conștiințele avortate care îi cântă în strună, fie și prin omisiune, pentru că o astfel de atitudine e prin definiție contrară ideii de construcție, e prin definiție distructivă, ființează, ca un parazit, pe seama resurselor comune de raționalitate și responsabilitate ale umanității, și nu ajunge să fie atoatedistructivă și în practică decât datorită faptului că ceilalți nu fac la fel, chiar și cu prețul acceptării unui compromis dureros grețos.
Însă oricare ar fi compromisul cu care se va încheia acest război (și nu prea văd cum s-ar putea încheia fără un compromis) cert este că Rusia s-a autoexclus pentru mult timp din societatea națiunilor civilizate unde nu va putea reintra decât după ce își va fi turnat. multă cenușă în cap pentru toate mizeriile sinistre la care asistăm de mai bine de două luni.
Bineînțeles, se pot spune multe și despre liderii europeni și americani care, după cum spunea un amic, au încurajat maidanizarea unei țări care cu doar câteva săptămâni în urmă era îndeajuns de bună pentru a semna un acord de asociere cu UE, dar după ce Ianukovici s-a răzgândit cu privire la o ofertă zgârcită și prost gândită de la bun început, a devenit subit îndeajuns de rea ca să merite o Revoluție, chiar și cu riscul ca aceasta din urmă să se termine cu un război nuclear. Ce ar fi ca într-o lume cu arme nucleare toți liderii politici să fie la fel de cretini și de iresponsabili ca liderii occidentali care ne-au târât în acest dezastru? Ce ar fi să joace toți ruleta nucleară rusească pentru că mai mult nu îi duce capul sau altfel nu știu cum să-i mai satisfacă lobbyiștii complexului militaro-industrial? Și ce se alege de lume atunci când prostia absolută se întâlnește cu răul absolut (nici ăla foarte deștept)?
Deznodământul e ușor de imaginat. Pe de altă parte, e atât de groaznic încât nici nu putem să ni-l imaginăm. Simplul fapt că am ajuns să discutăm despre el demonstrează că trebuie să scăpăm de toți cei care ne-au adus aici. Pentru că e deja o problemă de supraviețuire pe lângă care toate celelalte probleme sau mici frustrări și resentimente devin irelevante. Noi trebuie să scăpăm de ai noștri, rușii de ai lor.
Alternativa nu o putem construi decât în momentul în care spunem întregul adevăr, clarificăm principiile și stabilim corect ordinea priorităților. Nu poți construi nimic cu cei care nu mai văd elefantul din cameră din pricina resentimentelor antitefeliste sau se apucă să arunce lumea în aer în virtutea convingerii că din cauza lui Putin au pierdut alegerile în 2016.
Cei care au mai rămas normali la cap și au conservat o decență elementară au trăit poate cu iluzia că lumea va merge totuși mai departe chiar și dacă ei se vor retrage scârbiți, obosiți, deprimați, neputincioși, precari și apatici în viața privată pentru a se îngriji, vorba lui Voltaire, de propria grădină. S-au înșelat, fiind nevoiți curând să constate că, spre deosebire de Voltaire, nu mai pot spera la o grădină (și la o viață privată) dacă nu reușesc, cumva, să oprească avalanșa de răutate și prostie.

Autor: Alexandru Racu