Analize și opinii

Alexandru Racu: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, nici doctoratul nu ajută prea mult”

Iată explicația! Doctoratul, dacă e făcut pe bune, te face “un gânditor mai bun” și îți dă posibilitatea să îți găsești “un drum bun în viață”. În schimb, “dacă ai nevoie de spor de doctorat, înseamnă că l-ai făcut degeaba”.
E multă confuzie conceptuală în textul acestui doctor în filosofie care a frecventat mai multe universități prestigioase din lumea occidentală. Mai exact, nu e clar ce înseamnă, în cazul de față, că “l-ai făcut degeaba”.
L-ai făcut degeaba deoarece ai rămas sau ai ajuns îndeajuns de sărac pentru a depinde de sporul de doctorat în ciuda faptului că ai făcut doctoratul pe bune? Sau faptul că te arde la buzunar tăierea sporului de doctorat demonstrează că doctoratul nu a fost făcut pe bune, căci doctoratul făcut pe bune ar trebui să îți garanteze un “drum bun”, adică un job bun?
Dacă primul enunț reprezintă ceea ce a vrut să spună autorul, atunci, din păcate, mulți sunt cei care și-au făcut doctoratul și pe bune, și degeaba. Dacă în schimb ideile sale corespund celei de-a doua propoziții, atunci premisa argumentului e falsă.
Pe mine doctoratul m-a făcut nu doar un gânditor mai bun, ci și un om mai sărac. Dacă în loc să pierd 6 ani din viață cu doctoratul (plus încă unul de masterat și încă 6 de precariat postdoctoral) m-aș fi apucat de la bun început să lucrez la corporație, azi eram un om mai bogat, dar un gânditor mai prost.
Azi, cu job part-time la corporație și job full-time la universitate câștig decent, chiar dacă mă văd mult mai rar cu prietenii și mai tai și de la somn, sport și hobby-uri. Dacă aș fi avut și credit la casă și doi copii, nu o mai scoteam la capăt cu banii. Sau altfel spus, trebuia să mă prostesc prin muncă full-time la corporație ca să pot să trăiesc.
Sau poate că atunci când tânărul doctor spune că doctoratul îți oferă posibilitatea unui drum bun în viață el se referă la acea maximă a filosofiei clasice: “cu pâine și apă, filosoful își dispută fericirea cu zeii”. În acest sens, la fel cum pentru Platon “filosofia e pregătire pentru moarte”, doctoratul, pentru tânărul nostru filosof, e pregătire (spirituală) pentru precariatul neoliberal.
Sau poate că ne servește un alt bullshit neoliberal, pe cât de cinic, pe atât de dăunător pentru soarta culturii și a educației, în general. Conform acestei logici, doar cine și-a făcut doctoratul la Harvard și a obținut un post la Princeton, îndeajuns de bine plătit încât să nu mai simtă nevoia sporului de doctorat, și-a făcut doctoratul pe bune. Ceilalți 98% de absolvenți, care nici n-au plagiat, nici n-au scris maculatură, își merită soarta.
Doar că într-o societate în care 98% din absolvenții de doctorat sunt aruncați la coșul de gunoi și odată cu ei tragem apa și după sistemul de învățământ universitar și preuniversitar, nici Harvardul nu va mai fi ce-a fost o dată, pentru că e distrusă baza de recrutare. O cultură puternică nu se formează și nu se menține doar cu câteva universități de elită, ci cu un întreg corp profesoral bine pregătit, începând cu învățământul preuniversitar. Or din moment ce doctoratul te ajută să devii un gânditor mai bun, iar un gânditor mai bun este și un profesor mai bun, sporul de doctorat se justifică, evident, în condițiile în care nu e doctorat de tip Ciucă-Ponta.
Nu știu dacă astfel de argumente izvorăsc din putințătea unei minți pe care doctoratul nu a ajutat-o să devină mai deșteaptă sau dacă ele izvorăsc mai degrabă din dragostea față de investitorii în veșnică căutare de taxe cât mai mici și care nu are nimic în comun cu preocuparea față de soarta culturii și a educației. Și nu știu de ce e ok să dăm scutiri de taxe la IT-iști ca să atragem investitori, dar nu mai e ok să dăm spor de doctorat ca să avem profesori și pe cale de consecință elevi mai bine pregătiți. Sau, mă rog știu, pentru că scopul nostru, ca societate, nu mai e să formăm gânditori mai buni, ci doar să atragem investitori cu orice preț, inclusiv cu prețul tâmpirii.
Neoliberalismul tâmpește. Tâmpește generații întregi care învață din fragedă pruncie că o minte mai bună se traduce, deseori, printr-o viață mai săracă. Drept urmare, supuși acestui dresaj (ăsta e adevăratul dresaj, nu temele, prea multe, care stârnesc revolta părinților din clasa de mijloc) copiii și tineri se reorientează. Era o poantă când eram copil: ești bun, dar nu ești căutat. Și dacă tot suntem platoniști, ar trebui să înțelegem că odată cu împuținarea minții vine și mutilarea sufletului.
La fel cum România nu are o problemă doar cu corupția, ci are o problemă și mai mare cu sărăcia și inegalitatea generate de logica pieței chiar și atunci când aceasta nu se intersectează, formal, cu corupția, tot astfel, educația din România nu suferă doar de pe urma plagiatului, ci și de pe urma precariatului academic. Și la fel cum cruciada anticorupție a lui Băsescu s-a transformat într-un prilej de a-i beli pe pensionari, asistați și bugetari, tot astfel unii vor să transforme lupta împotriva plagiatului într-un prilej de a-i mai beli un pic pe precarii cu diplomă (că și așa o ducea prea bine) și de a mai aduce astfel încă o contribuție la tâmpirea generalizată ce rezultă din marketizarea cunoașterii.
În fine, dacă ți-e foame (cu tot cu diplomă) nu e o rușine să spui că ți-e foame. De altfel, sunt mulți cei care au făcut sau încă fac foamea cu diplomă. Rușine ar trebui să le fie tuturor celor care își bat joc de educație și de oameni în general. La fel cum ar trebui să le fie rușine și celor care și-au făcut “un drum bun în viață” în calitate de mercenari cu diplomă ai capitalului, fără a avea scuza prostiei. Că în rest, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, nici doctoratul nu ajută prea mult.