Firește, nimeni nu poate spune cu siguranță cum va fi ziua de mâine. Frica de necunoscut ne afectează pe toți, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de cât de bine sau de prost stăm cu nervii.
Apoi, nu am de gând să neg evidențele, în speță legăturile reale care există între fenomenul AUR și ramificațiile istorice ale legionarismului, cu toate că cea mai mare parte din neolegionarismul postcomunist e doar o sublimare teologică a legionarismului interbelic, bazată pe mistificare, care dăunează mai mult Ortodoxiei decât democrației. E un fenomen prea puțin înțeles, inclusiv (sau poate mai ales) de cei care scriu mult (și prost) despre el.
Dar deși admit că lucrurile se pot schimba, uneori mult mai repede decât ne așteptăm, cert e că potențialul de violență al grupărilor neolegionare contemporane e, în momentul de față, doar un bau-bau de speriat tefeleii nevrozați, care nu suportă comparație cu nivelul de violență de care a fost capabilă, în perioada interbelică, o mișcare care a asasinat patru prim-miniștrii ai României. Congresele studențești din anii 20-30 nu erau foarte diferite de mineriadele din anii 90. Lăsau în urmă prăvălii și sinagogi devastate, mulți oameni bătuți, uneori chiar și morți. Prin comparație, toți ăștia, care zbiară de ceva vreme că de luni vine fascismul și îi mănâncă pe toți, n-au încasat la viața lor nici măcar un bobârnac de la vreun fascist în carne și oase.
De fapt, mulți dintre ei nici măcar n-au văzut vreodată vreun fascist, dar de ani buni au tot inventat fasciști din interiorul bulelor lor sectare, decuplate de la lumea reală, care produc acest discurs. Evident, nu pe burta goală, ci pe granturi, afcn-uri, burse Soros, fonduri norvegiene ș.a.m.d. Iar aici ajungem la explicația socio-psihologică a fenomenului.
Oamenii ăștia au mâncat o pâine bună, ani la rând, din înfierarea oricărui om normal care nu a manifestat suficient entuziasm față de nesfârșitele lor inovații sexuale. Mai mult decât atât, s-au înfierat și ei între ei, transformându-și micile bisericuțe în niște medii insuportabile și în scenele unor spectacole delicioase pentru conservatorii înzestrați cu simțul umorului. Iar în timp au ajuns să-și creadă propria propagandă, pentru că numai în interiorul ei trăiau și gândeau.
Prin urmare, e normal să facă atac de panică de îndată ce scot capul în lumea reală și dau de un conservator un pic mai musculos. E un fenomen asemănător cu cel al adolescenților care, în număr tot mai mare, din păcate, dezvoltă anxietate socială pentru că au copilărit în online, în cadrul unor bule virtuale izolate ermetic de orice alteritate autentică și de orice conversație un pic mai incomodă.
Prin urmare, conștienți de faptul că, într-adevăr, viitorul ne poate rezerva întotdeauna surprize mai mici sau mai mari, și fără să uităm că au existat cândva legionari și încă mai există o subspecie, mult mai benignă din punct de vedere politic, de neolegionari, ar trebui totuși să ținem cont de această dimensiune subiectivă a gândirii atunci când citim profețiile apocaliptice care se revarsă zilele acestea în presă și pe rețelele de socializare. Tocmai marxiștii ar trebui să știe că grupurile sociale generează ideologii, pe care le confundă cu realitatea obiectivă, dar care în realitate exprimă condițiile subiective ale existenței respectivelor grupuri și interesele lor materiale.
Or, aici e adevărat că suveraniștii au cam tăiat finanțările pentru gendereală, feminism, soroșeală și diversele sinecuri pentru cei care plâng de mila unor minorități pentru care altfel nu fac prea mare lucru (sau, mai nou, se folosesc de suferința unora din trecut pentru a legitima uciderea în masă a altora, în zilele noastre, după care dă-i și luptă cu Simion, deși la acest capitol adoptă aceeași poziție oportunistă ca respectivul). Iar cum ăstora nu prea le place munca la corporație, e de înțeles de ce își reprezintă amenințările la adresa propriului statut socio-economic ca pe niște odioase crime împotriva minorităților care, bineînțeles, sunt sortite exterminării din clipa în care n-o să mai facă ei bani de pe urma lor.
În fine, frica a fost întotdeauna un instrument de guvernare și de conservare a guvernării. Ca să fiu sincer, nici pe mine nu mă încântă perspectiva unei crize politice ce va agrava situația economică a țării, și așa proastă, sau tăierile și concedierile pe care le anunță ambii candidați. Doar că frica mea e o frică economică asumată, nu travestită în nu știu ce luptă cu legionari verzi pe pereți. Și, firește, e o frică mult mai răspândită, care planează asupra tuturor familiilor al căror venit include unul sau două venituri de bugetar. La fel de reală și de răspândită este și nemulțumirea angajaților din privat, care au condiții de muncă mult mai proaste ca la buget, dar care n-ar trebui să își dorească ca armata de rezervă a capitalului să fie îngroșată cu 500000 de bugetari disponibilizați, pentru că ăia nu vor mai avea bani de cheltuit, trăgând în jos profiturile firmelor și odată cu ele și salariile angajaților, în timp ce patronii vor profita de surplusul de ofertă de muncă pentru a-și stoarce și mai mult salariații.
Dar despre fricile și nemulțumirile acestea, care ar putea aduce câteva milioane de voturi, nu se vorbește mai deloc. Asta și deoarece, în mod concret, contracandidatul lui Simion nu oferă nimic la acest capitol. Mai precis, nimic altceva decât ceea ce a oferit dreapta românească în ultimii treizeci de ani și ceea ce vrea să audă, în continuare, mediul de afaceri și electoratul urban cu studii superioare. Chiar și declarația lui Simion referitoare la concedierea celor 500000 de bugetari nu a fost atacată pentru inumanitatea și iraționalitatea ei, ci doar ca dovadă a faptului că Simion este un populist incompetent, care nu știe despre ce vorbește, spre deosebire de un neoliberal competent și calculat precum Bolojan, care știe să numere bugetarii și știe de unde să-i ia înainte de a intra cu drujba peste ei.
Se vorbește, în schimb, despre cum o să-l învie Teodosie pe Zelea Codreanu, a doua zi după alegeri, când s-ar putea să constatăm că îndeajuns de mulți români nu sunt interesați de subiect și că s-au săturat ca elitele mediatice, intelectuale și oengistice să le vorbească de propriile fobii psihanalizabile, nu despre problemele concrete și apăsătoare cu care se confruntă cei pe care tot încearcă să-i sperie, în fel și chip, în lipsă de alte proiecte și idei.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu