Eu am o întrebare: dacă planul “de pace” în 10 puncte al lui Zelenski presupune, printre altele, retragerea Rusiei din toate teritoriile ocupate, despăgubiri de război, judecarea de către Curtea Penală Internațională a responsabililor de crime de război ș.a.m.d., atunci planul de război care e? Cucerirea Moscovei?
De ce ar accepta Rusia un plan de pace care e echivalentul unei înfrângeri fără drept de apel? De ce ar accepta Rusia, la masa negocierilor, condiții la fel de proaste precum cele la care ar ajunge oricum în caz că ar pierde războiul sau ar decide, unilateral, la un moment dat, că nu mai rentează să-l continue?
Altfel spus, ăsta nu e un plan de pace. E doar o glumă proastă.
Eu pot înțelege că Zelenski e hotărât să lupte până la capăt, că nu vrea pace, ci război, desigur, război defensiv de eliberare a teritoriului ucrainean, așa cum e definit acesta în termenii dreptului internațional. Ceea ce mă irită e că nu își asumă faptul cu pricina, preferând, în schimb, să umble cu ramura de măslin în plisc pe la reuniuni internaționale unde dă bine să vorbești despre pace. La fel cum mă irită și tefelimea care susține că din dreptul lui Zelenski de a opta pentru război, indiferent de riscuri și costuri, rezultă obligația întregii omeniri de a fi kamikaze alături de Zelenski.
Dacă pacea oricum umblă cu capul spart, măcar să păstrăm sensul cuvintelor și să nu maltratăm însăși noțiunea de pace. E la fel de mult adevăr în conceptul de pace, așa cum este utilizat acesta de Zelenski, pe cât de mult adevăr e în conceptul de “eliberare” pe care îl folosește Putin. E exact ca în romanul lui Orwell: war is peace, freedom is slavery.
Că ne place sau nu, în contextul de față – în care o victorie totală asupra Rusiei, similară cu victoria aliaților asupra Germaniei naziste, e imposibilă, deoarece Rusia are peste 6000 de bombe nucleare – pacea necesită compromisuri. Dacă nu suntem dispuși să facem niciun fel de compromis, atunci măcar să nu mai vorbim despre pace. Măcar jurnalista aia din Ucraina, care a spus că premiul Nobel pentru pace ar fi trebuit să fi fost acordat celor de la Lockheed Martin, nu și unor activiști din Rusia și Belarus, era sinceră.
În fine, atunci când face o alegere, un adult e conștient că face și o alegere strategică – sau că face în primul rând o alegere strategică -, nu doar una morală. Când reflectă asupra opțiunilor sale de politică externă, pentru a decide dacă mizează sau nu pe cartea războiului sau pe cartea unei politici agresive și intransigente ce crește riscul declanșării unui război, un adult se va întreba, întâi de toate, dacă dispune de mijloacele necesare pentru a obține o victorie categorică asupra adversarului, iar dacă nu dispune de aceste mijloace, se va întreba care sunt costurile, riscurile și perspectivele unui război de uzură.
Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundă orice adult responsabil înainte de a le da preopinenților cu morala în cap. Și sunt întrebări cu o mare miză morală, căci adulții învață, odată cu maturizarea, că există și o etică a convingerii, nu doar o etică a responsabilității, și că deseori nu ai cum să elimini răul, poți doar să încerci să-l limitezi, în condițiile în care încercarea de a-l elimina complet nu face decât să-l amplifice.
În schimb, un tefelist infantil, eventual manipulat și de niște interese de business, va reduce dezbaterea despre război la corecta identificare a victimei, respectiv a agresorului. Ca și cum n-ar fi vorba de un război care distruge o țară și riscă să arunce lumea întreagă într-un cataclism nuclear, ci de două școlărițe care se trag de codițe sau de un joc video.
Drept urmare, în loc să discutăm despre modul în care putem limita răul pe care deseori nu avem cum să-l eliminăm – căci asta e lumea pe care trăim, dar tefelimea, ca alte mișcări milenariste care și-au pierdut credința în Dumnezeu și în lumea de dincolo, vrea musai să o transforme într-un paradis globalist, chiar și cu riscul de a o transforma într-un infern radioactiv -, discutăm doar despre cine are și cine nu are dreptate. Cine mai are și altceva de spus e putinist.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu