Gonim disperați după caltaboși și cârnați. S-au făcut tone de sarmale și cozonaci, musai pufoși, că altfel nu vine Moșul… Cadourile, multe și inutile, au menirea să arate propria bunăstare, nu iubirea pentru cel dăruit..
V-ați întrebat vreodată, în timp ce stăți cu orele în trafic, mergând spre un munte aglomerat și duduind de manele… ce Își dorește de fapt El? Că doar a fost ziua Lui. A fost ziua Lui și ultimul care contează.
Am transformat bucuria de acum 2000 și ceva de ani într-un chiolhan grețos, ornat cu triferment și finalizat apoteotic cu vizite la U.P.U. Priviri tâmpe și hahaituri alcoolizate ne însoțesc de pe ecranele TV, întruchipând „bucuria sărbătorilor de iarnă”.
Tot mai puțini călcăm pragul ieslei, ocupați cu clubul frumos ornat, bucuroși să ne mai îmbătăm/drogăm strașnic, că doar sunt zile libere, ce naiba… În fiecare an Îl așteptăm și mă întreb ce I-aș putea oferi? Slavă Domnului, nu are nevoie de mănuși. Și nici de o cană personalizată cu inscripții banale, progresiste. În mod paradoxal, singurul cadou pe care cred că I L-aș putea oferi este o clipă de sinceritate.
Mi-aș putea da jos masca fericită și I-aș putea spune tot. I-aș pune în palme sufletul și I-aș încredința neputință. I-aș da Lui întrebările fără răspuns pentru a le putea găși El un rost. I-aș arată greșelile mele și le-aș recunoaște, sperând să le transforme El în picături de bine. M-aș privi și m-aș vedea așa cum sunt, cum m-a creat și poate aș începe să înțeleg de ce mă iubește, totuși, atât. Și apoi ne-am așeza și am povești, Tată răbdător și un copil rebel, atât de puțîn credincios. Apoi aș adormi liniștită că totul va fi bine. Iar El ar pleca încet, dorind parcă să mai stea nițel și s-ar refugia la prietenă Lui, băbuța din cătunul uitat, care stă la povești cu el de când lumea.
Care Îl cunoaște și Îl înțelege atât de bine… L-ar îmbia cu o cană cu lapte și o felie de pița cu unt și miere și I-ar povești ce mai face văcuță și amețită de pisica. Apoi S-ar întoarce la El acasă, mulțumit de cadoul primit: o clipă de sinceritate a unui copil singuratic, ce nu–și înțelege rostul. Fericiți cei întrebați ce-și doresc de ziua de naștere… de Crăciun!
Doar pentru că am îndrăznit să scriu despre Dumnezeu
Știți unde vedem adevărată față a oamenilor? În comentariile anonimilor. Așa cum, pe vremuri, securitatea ridică oamenii din case în urmă unei scrisori anonime, azi aruncăm anatema prin banalele comentarii. La adăpostul lui „John Stone” sau „floaremagica” veți găși urâțenia oamenilor, în formă pură.
Că nu va place cum scriu, că nu va place față mea, înțeleg perfect. Puteți pur și simplu să nu citiți. Dar, să jigniți atât de grobian, să fiți atât de răi, meschini și mici sufletește, asta mi-e greu să înțeleg. Iar majoritatea comentariilor negative vizează un întreg corp profesional. Așa urâți medicii, așa urâți dascălii, așa urâți polițiștii. Eu sunt fie „baba penibilă și siropoasă”, fie „sclerozată”, „înceată la minte”. Sunt coruptă sau proastă. Cuvintele mele sunt propagandă ieftină și sunt antidemocratice.
Îmi doriți cel puțîn o excludere, dacă nu multă pușcărie. Și doar pentru că am îndrăznit să scriu despre Dumnezeu. Pentru că mi-am exprimat o părere.
Ne plângem de dictatură și încălcarea drepturilor, dar noi ne batem joc de tot și toate, în fiecare secundă, urlând la cel de alături doar pentru că gândește altfel. Suntem în iadul construit de noi, după chipul și asemănarea noastră. Chiar dacă nu ne-ar construi alții garduri, le avem pe ale noastre, între noi și cei care gândesc altfel decât turmă.
Suntem bolnavi de răutate și ură și suntem urâți pe dinăuntru, chiar dacă strălucim pe dinafară. Vă rog, nu mă mai citiți, cei ce nu simțiți decât nevoia de a distruge. Vă rog, nu mă mai citiți, cei care nu știți decât să urâți tot ce nu înțelegeți. Cuvintele mele vă fac rău. Și nu aș vrea să pățiți, Doamne ferește, ceva. Cum ar fi să deveniți mai buni
„Efectul Rashomon”
Indiferent care ne este opinia asupra unei teme oarecare, putem dialoga cu cei ce cred altfel numai dacă și noi și oponentul suntem conștienți de „efectul Rashomon” (după filmul lui Kurosawa din 1950) – adică de limitarea cunoașterii și subiectivismul propriilor opinii.
Acesta este mesajul vechii parabole orientale cu orbii care pipăie elefantul și încearcă să-l descrie – tot această este explicația simplă de ce avem patru evanghelii care relatează în mod diferit același eveniment (și tot asta este cea mai bună probă că relatările sunt autentice, nu inventate).
Suntem așadar subiectivi și parțiali. Nu putem îmbrățișa întreg adevărul, nu putem avea dreptate 100%, dar putem percepe câte o bucățică din el. Și dacă știm asta, atunci putem face efortul de a înțelege cum vedea lumea celălalt.
Evident, dacă lucrurile nu stau așa – dacă unul sau ambii parteneri de dispută este convins că numai el are dreptate, iar celălalt e prost, rău, interesat sau viclean – atunci orice dialog este inutil. Nu putem convinge de nimic pe cel ce nu e dispus să asculte, care crede că știe deja tot. De aceea este bine să ne alegem bătăliile care merită purtate și dialogurile care pot da roade.
La final, redau o povestire relatată de preotul Ioan Istrati
„Mă tot chinui cu niște pui de turcaleți care vin de trei ori pe zi cu colinda, de vreo câteva zile. Își schimbă căciulile între ei, pun o mască murdară, ca să nu-i recunosc. Le dau dulciuri. Înfulecă bucuroși. Deja a treia oară pe ziua de azi, vin iarăși. Cântă indescifrabil ceva lălăit și lălâi. E foarte frig afară. Ies exasperat.
– Bă, iară ați venit? Gata, hai că nu mai am bunătăți. Totuși, le dau iar.
Un copilaș oacheș cu gura plină zice:
– Tu ce treabă ai?
Zic:
– Eu sunt preot.
– Ahaaa, omul lu’ Dumnezeu? (Superb spus).
– Da, zic.
– Și tu, dacă îî ceri lu’ Dumnezeu de mai multe ori, îți dă?
– Da, la nesfârșit, zic eu.
– Așa și noi, oricum nu ne primește nimeni, de aia venim de mai multe ori.
Am tăcut”.
Autor: Adriana Stoicescu
Sursa: art-emis.ro
Adauga comentariu