Analize și opinii

Adrian Onciu: KOSOVO vs. CRIMEEA

Unul dintre punctele importante de divergență între aliații strategici Statele Unite și România se referă la recunoașterea statului Kosovo, creat de etnicii albanezi din Serbia susținuți puternic de NATO. Doar că opinia separată a Bucureștiului (alături de alte câteva capitale europene) reprezintă frecție la picior de lemn. Nu contează nici cât negru sub unghie, cât timp afacerea s-a încheiat cu susținerea unor țări ca SUA, Marea Britanie, Franța și Germania.
Problema este că precedentul a fost deja creat și are girul Washington-ului. Teoretic, Casa Albă și Pentagonul pot sprijini modificarea granițelor oriunde au vreun interes specific în Europa. Spre exemplu, dacă prin absurd România ar întoarce armele și ar deveni aliat al Rusiei, atunci Ținutul Secuiesc și-ar putea declara independența (după modelul Kosovo) având susținerea deplină a Statelor Unite.
Bineînțeles, Serbia nu a fost aleasă întâmplător în calitate de victimă. Strânsele relații dintre Belgrad și Moscova au contat decisiv. Doar că ulterior, în contextul războiului din Ucraina, ”arma” folosită de Washington s-a dovedit a fi una cu două tăișuri. Dacă ne referim doar la situația din Crimeea, regiune populată în majoritate de etnici ruși, nu vedem absolut nicio diferență între declararea independeței față de Kiev de către aceștia din urmă (iar ulterior alipirea la Rusia) și crearea statului kosovar. Un principiu similar se aplică și în cazul provinciilor din estul Ucrainei ocupate de Moscova.
Cu alte cuvinte, Casa Albă a creat în mod deliberat (și cu folosirea forței brute) toate condițiile pentru legitimarea acțiunilor Kremlinului în Ucraina potrivit ”dreptului internațional” atât de clamat de politicienii euroatlantici. Conflictul sârbo-albanez are în linii mari aceleași caracteristici cu cel ruso-ucrainean.
Bombardamente NATO din 1999 mii au făcut mii morți în rândul civililor sârbi. Înfruntarea dintre forțele guvernamentale sârbe și Armata de Eliberare din Kosovo (o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi susținută de Statele Unite) s-a încheiat într-o baie de sânge. În 2018, un grup de medici și avocați din mai multe țări, sprijiniți de guvernul de la Belgrad, au anunțat că vor da în judecată NATO în fața Tribunalului de la Haga pentru folosirea muniției cu uraniu sărăcit în bombardamentele din 1999. De subliniat că un raport oficial la NATO din anul 2000 admite folosirea a circa 10 tone de asemenea muniții cu uraniu sărăcit. Deci este foarte posibil ca în realitate cantitatea să fi fost mult mai mare.
Evenimentele din ultimele zile din Kosovo, soldate cu zeci de răniți, au izbucnit în oraşul Zvecan, unde soldaţii NATO au securizat o clădire municipală, în timp ce sârbii protestau faţă de instalarea în funcţie a unui primar albanez. Tulburările din regiune s-au intensificat după ce primari de etnie albaneză au preluat funcţiile în zona cu majoritate sârbă din nordul Kosovo, în urma alegerilor boicotate de sârbi. Prezenţa la vot a fost de numai 3,5%.
De menționat că Statele Unite chiar le-au reproșat ”aliaților” albanezi lipsa de discernământ și alimentarea tensiunilor deja existente. Washingtonul a decis să anuleze participarea Kosovo la un exerciţiu militar, după ce Pristina a refuzat să retragă primarii şi forţele sale de poliţie din nordul așa-zisului stat independent. Cum era de așteptat, Bruxelles-ul vede problema dintr-un singur unghi: ”Actele violente împotriva cetăţenilor, împotriva presei, împotriva forţelor de ordine şi a trupelor NATO sunt absolut inacceptabile”, a declarat Josep Borrell, dovedindu-se chiar mai penibil decât americanii.
Imaginați-vă că sârbii ar fi continuat lupta și după bombardamentele din 1999. Câți dintre europeni i-ar fi considerat eroi de statura lui Zelesnky? Câți le-ar fi întins o mână de ajutor ca să-și recupereze teritoriul pierdut?