Acad. Ioan-Aurel Pop: ”O națiune antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit.”

4 iunie 1920, Palatul Marele Trianon de la Versailles. Atunci și acolo a fost semnat bine cunos­cutul tratat care stabilește până azi granițele multor state europene. Prin acest act, României i-au fost recunoscute ca părți integrante ale teritoriului ei Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, consfințind realitatea existentă pe teren. Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, ne vorbește, pornind de la Tratatul de la Trianon, despre națiune, identitate românească și europenism.



Domnule rector, se împlinesc astăzi 97 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria. Ce stipulează acest tratat? Ce a reprezentat el pentru statele europene și mai ales pentru România de la semnarea lui până astăzi?

Tratatul este un document foarte detaliat și greu de rezumat aici, dar esența sa este următoarea: Ungaria, țară învinsă în Marele Război, revenea la granițele sale etnice, adică recunoștea – silită de puterile aliate și asociate (Anglia, Franța, SUA, Italia, Japonia și multe altele) – că o mare parte din fostele sale „provincii istorice”, cu majorități altele decât cea maghiară, aveau să facă parte din Croația, Cehoslovacia, România, Austria. Prin urmare, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul deveneau din punctul de vedere al dreptului internațional părți integrante ale României, așa cum hotărâseră românii înșiși, în mod democratic, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Prin urmare, Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman). Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați. Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați. Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine. Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100″. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”. Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva. Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice” asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc. Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel. Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea interna­țională nu ar fi făcut Transilvania cadou României! Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele interna­ționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România. Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice inter­na­ționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România. Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Națio­nale a României. Or, Ziua Na­țională a României se sărbă­torește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România! Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor. Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune. Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală. Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că na­țiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale. De exemplu, Franța este prototipul sta­tului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi sunt consi­derați „de naționalitate franceză”. Cu alte cuvinte, aici cetă­țenia și națio­nalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, na­țiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta. De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi. În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură. „Sângele”, adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale. De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse. Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură”. Dacă azi iau un copil român de doi ani – care spune „mamă” și „tată” în românește – și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine. Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română. Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta? Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române. Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor – dacă nu este exagerată și absolutizată – definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali” români?

Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători” de na­țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor. Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții. S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții. Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „interna­țio­nalism proletar”, de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist” care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi. După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia – chipurile! – se produseseră multe crime, nedreptăți etc. Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică” (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri interna­țio­naliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și na­țiunile ca forme de coeziune. Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată. Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate” să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari. O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă. Pe măsură ce se ridică „edificiul” lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite. Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni. Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine! Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm ima­ginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civiliza­țională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri” se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile. Mulți români se simt români fiindcă vorbesc româ­nește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă” etc. Partea economică a iden­tității noastre a fost absolutizată de comuniști – sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică”, dar ea există. Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici”. Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine. Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești. Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român” (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii” neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc. Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși. Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice. Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai na­țio­nalității. Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute. Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent. Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale. Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetă­țenii României sunt de națio­nalitate română). Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului. Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul – până în prezent – să ne autodes­ființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni. Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara. Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu. Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.

Autor: Academicianul Ioan-Aurel Pop

Sursa: Ziarul Lumina