Analize și opinii

23 august atunci şi acum – dosarul unei recurente calomnii la adresa Regelui Mihai

Motto: Astăzi, faptul că Germania a pierdut războiul reprezintă o evidenţă pentru orice om care este în toate minţile. Ca atare, orice guvern responsabil este obligat să tragă concluzia care se impune, căci, aşa cum spunea un mare om de stat german, Bismarck, „nici o naţiune nu trebuie să se sacrifice pe sine pe altarul unei alianţe” (Miklóş Horthy)

Taman cu ocazia aniversării Majestăţii Sale Regele Mihai I, aşa cum afirmă un fost amic, domnul Ion Cristoiu a găsit de cuviinţă să „le mai bage un mort în casă” partidelor istorice şi implicit Majestăţii sale, redeschizând, în mod perfect inoportun, dosarul „23 august”[1]. Articolul cu pricina reprezintă un bun prilej pentru a lămuri, pe cât se poate, o problemă care a fost şi este instrumentată în mod pervers de diferitele elemente naţional-securiste, legionaroide sau naţional-legionar-securiste.

Din articolul domnului Cristoiu rezultă că Regele, care a fost exilat, şi reprezentaţii partidelor istorice, care au murit în închisorile comuniste, şi-au meritat de fapt soarta deoarece au deschis porţile cetăţii inamicului de la Răsărit, solicitând, în vara lui 1944, nici mai mult nici mai puţin decât o ofensivă sovietică în România. Pentru a-şi susţine teza, domnul Cristoiu compară situaţia României din perioada respectivă cu situaţia Finlandei.

Domnul Cristoiu lasă să se înţeleagă că Finlanda a scăpat de comunism datorită faptului că, spre deosebire de România, nu a avut parte de o elită politică trădătoare care să-l depună pe bravul şi înţeleptul Mareşal Mannerheim, aşa cum s-a procedat în ţara celor trei ciobănaşi mioritici – din motivaţii care nu aveau nimic de-a face cu interesul naţional – cu Mareşalul Antonescu. Dat fiind faptul că Mareşalul Antonescu este considerat drept un echivalent românesc al Mareşalului Mannerheim, iar cazurile celor două ţări sunt echivalate, concluzia care se desprinde din articol este că destinul postbelic al României s-a deosebit în mod tragic de cel al Finlandei datorită faptului că în România nu s-a aplicat soluţia Mannerheim ci, în schimb, s-a trădat cu scopul „salvării pielii”.

Nişte minime cunoştinţe istorice sunt suficiente pentru a demonstra că aceste teze istorice denotă fie un pur diletantism, fie rea credinţă şi intenţii pur manipulatorii. O simplă privire aruncată pe harta Europei este suficientă pentru a vedea că dacă dincolo de Finlanda nu se afla decât neutra Suedie, pe de altă parte, România se afla în drumul Armatei Roşii către Europa centrală şi către Balcani, regiuni ocupate de nazişti. Mai mult, Balcanii cel puţin reprezentau regiunea care de sute de ani făcea obiectul politicii expansioniste ruseşti iar în Grecia, Iugoslavia, Albania sau Bulgaria existau importante mişcări comuniste care se bizuiau pe ajutorul Uniunii Sovietice. Apoi, toată lumea ştie că panzerele germane îşi făceau plinul cu petrol românesc, nu cu petrol finlandez. Aşadar, sub raport strategic, încă de la începutul războiului, România a reprezentat un obiectiv mult prea important, la care nici Hitler şi nici Stalin nu puteau să renunţe. Nu acelaşi a fost cazul Finlandei.

În plus, dacă începând cu iarna lui 1941 şi până în 1944, concentrată la graniţa cu URSS, armata finlandeză se ocupase în mare cu plantarea minelor şi construirea fortificaţiilor, armata română fusese în schimb decimată (şi deprimată), departe de frontierele ţării, în cadrul oepraţiunilor militare de la Odessa, Stalingrad sau Cotul Donului. De-a lungul războiului, finlandezii au făcut proba unei diplomaţii extrem de abile şi inteligente. În ajunul bătăliei de la Tali-Ihantala, pe care o evocă domnul Ion Cristoiu în articolul său, preşedintele Finlandei Risto Ryti l-a minţit practic pe Hitler, promiţându-i că Finlanda nu va semna pace separată, obţinând astfel de la dictatorul german un ajutor militar care a contribuit în mod decisiv la stoparea ofensivei sovietice în respectiva bătălie, la o distanţă considerabilă de principala linie defensivă a finlandezilor. Ulterior, Ryti a demisionat iar Finlanda a încheiat pace separată cu Uniunea Sovietică. În România situaţia era diferită. Dacă pe de o parte divizii româneşti erau menţinute, din ordinul lui Hitler şi în ciuda protestelor lui Antonescu, în afara ţării, în august 1944 pe frontul românesc nu veneau întăriri germane. Ci dimpotrivă. De pe frontul românesc, spre iritarea lui Antonescu, erau retrase unităţi germane care se îndreptau către nord în încercarea disperată de a cârpi secţiunea centrală a frontului germano-sovietic, zonă în care, în urma operaţiunii Bragation, Wehrmacht-ul avea să sufere cel mai mare dezastru din al doilea război mondial, echivalentul a două Stalingraduri[2] (iar pe 6 iunie anglo-americanii debarcaseră în Normandia). Între timp, manevrele diplomatice ale lui Antonescu nu semănau deloc cu cele ale leadership-ului finlandez. Dacă în toamna lui 1940 Antonescu declarase că România merge „100% până la moarte alături de Axă”[3], cu două zile înaintea loviturii de stat de la 23 august, Mareşalul Antonescu, într-o discuţie cu generalul Hans Friessner, deşi reproşa Germaniei pierderile teritoriale din vara lui 1940, afirma în schimb că în ciuda tuturor acestor aspecte, „poporul român a mers din totală convingere şi ca cel mai corect şi loial aliat de partea Germaniei şi va merge mai departe”. Acesta, spunea Antonescu, „era singurul caz în istorie” când „un popor care a fost tratat astfel de un alt popor aliat nu se întoarce în contra acestuia ci merge cu el”[4]. Din nefericire, se pare că acest discurs patetic nu era un exerciţiu de parşivenie al celui care se pregăteşte să sară din barcă la momentul oportun şi, ca atare, încearcă pin discursuri sforăitoare să-şi adoarmă presupusul aliat. Sursele istorice indică faptul că, perfect conştient de situaţia catastrofală de pe front, Antonescu însuşi era gata să semneze armistiţiul cu Uniunea Sovietică la data de 23 august dar cu condiţia unei prealabile înştiinţări a germanilor[5]. Conştient de faptul că astfel România ar fi suferit situaţia Ungariei, ocupată în martie 1944 de Germania ca urmare a încercării lui Horthy de a se retrage din război, Regele Mihai a luat singura decizie care se putea lua: l-a demis pe Antonescu şi l-a pus sub arest[6].

Vedem aşadar că există o diferenţă ca de la cer la pământ între politica externă a Mareşalului Antonescu şi politica externă a conducătorilor Finlandei din timpul celui de-al doilea război mondial. În definitiv, conducătorii Finlandei – deşi Finlanda nu fusese ciopârţită şi de către Axă, aşa cum fusese România – nu au afirmat niciodată că Finlanda va merge alături de Germania până la moarte. La vremea respectivă Finlanda era privită cu alţi ochi de către Aliaţi şi în special de către democraţiile occidentale. Finlanda nu a semnat Pactul Tripartit, nu şi-a trimis trupele până în străfundurile Rusiei, a rămas o democraţie liberală, nu şi-a deportat cetăţenii iar la data semnării armistiţiului nici nu se afla oficial în război cu Statele Unite. Mai mult, Finlanda câştigase respectul opiniei publice internaţionale prin eroismul de care dăduse dovadă în iarna dintre anii 1939-1940. Devenită principalul aliat pe frontul de Răsărit al statului care se făcea vinovat de violarea graniţei ei din Apus, România, o Polonie ratată sub aspectul demnităţii naţionale, nu avea cum să fie respectată nici de către aliaţii şi nici de către adversarii ei. În acest sens, aşa cum am afirmat-o şi în altă ocazie şi în ciuda celor afirmate de domnul Răzvan Codrescu, „certificatul de eutanasiere oficială a României”[7] nu a fost semnat la 23 august 1944, ci la 28 iunie 1940, când România a cedat Basarabia fără luptă, iar acest act de eutanasiere a fost pecetluit, cu contribuţia a patru din patru legionari participanţi la Consiliul de Coroană din 30 August 1940, prin acceptarea Dictatului de la Viena[8].

Nu este foarte clar cât vor fi contribuit aspectele enumerate în paragraful anterior la mai buna soartă finală a Finlandei şi nu e cazul să fim naivi, dar, aşa cum rezultă chiar din unele declaraţii ale lui Stalin, se pare că la finele războiului, pe lângă faptul că era conştient că ocuparea Finlandei s-ar fi dovedit în cele din urmă foarte costisitoare, Stalin s-ar fi temut şi să le forţeze mâna anglo-americanilor printr-o invazie a Finlandei[9]. Cazul României, după cum am văzut, era cât se poate de diferit. Şi este clar că, dat fiind faptul că efectivele româneşti angajate pe frontul de Est au depăşit sub raport numeric efectivele tuturor celorlalţi aliaţi ai Reich-ului, dorinţa sovieticilor de a pedepsi România era incomparabil mai mare decât dorinţa lor de a pedepsi Finlanda. Şi are sens să credem că, în cazul în care România nu s-ar fi retras din război, pedeapsa ar fi fost mult mai cruntă decât a fost în cele din urmă.

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, armata sovietică înainta în Moldova în timp ce trupele româneşti se retrăgeau în dezordine. În România, alături de Poarta Focşanilor, linia naturală de apărare era reprezentată de Carpaţi, însă, din nefericire pentru noi, de pe crestele Carpaţilor, soldaţii români nu ar mai fi apărat România ci Ungaria Dictatului de la Viena. Dar, ce-i drept, ar fi încetinit avansul trupelor sovietice către vest, sporind şansele nemţilor de a avea un viitor postbelic sută la sută capitalist, după ce aceştia din urmă se făcuseră practic răspunzători, începând cu Pactul Ribbentrop-Molotov, de instaurarea comunismului în România şi în Europa de Est. Aceasta ne aduce la ultima şi poate cea mai importantă diferenţă dintre România şi Finlanda. Ţinând cont de faptul că Finlandei nu-i fuseseră răpite teritorii decât de către URSS, un eventual refuz al Finlandei de a capitula ar fi reprezentat, într-adevăr, o sublimă probă de eroism a micii naţiuni care moare de gât cu imperiul invadator. Pe de altă parte, în condiţiile în care un refuz românesc de a capitula periclita în mod cât se poate de serios recuperarea unor teritorii pe care altminteri România le cedase fără luptă, ca rezultat al dictatului aliaţilor-cotropitori (alături de care mersese, cu preţul unor pierderi enorme, până în străfundurile Rusiei), în vara lui 1940, este cât se poate de evident că genul acesta de eroism întârziat reprezenta mai degrabă o formă de tembelism. Nici nu vreau să mă gândesc ce efect ar fi avut asupra conştiinţei româneşti de astăzi, încă marcată de modul în care România a răspuns dublei agresiuni din 1940, faptul ca Ardealul să fi fost pierdut definitiv din imbecilitate după ce fusese cedat iniţial din laşitate[10]. Şi (aşa cum am inidcat în precedenta notă de subsol) se ştie care este culoarea şi originea acestui soi de imbecilitate.

Să recapitulăm un pic datele privitoare la problema Transilvaniei în cel de-al doilea război mondial. Potrivit unor sure din anturajul Mareşalului Antonescu, în noiembrie 1942 (adică înainte de dezastrul de la Stalingrad) acesta a declarat că Germania a pierdut războiul şi că de acum, preocuparea românilor trebuia să fie aceea de a nu pierde şi ei propriul lor război[11]. Din acel moment, România, atât prin intermediul reprezetanţilor opoziţiei cât şi prin intermediul reprezentanţilor puterii, a început să poarte negocieri secrete cu Aliaţii. Acelaşi lucru îl făcea şi Ungaria. Treptat, competiţia dintre cele două ţări pentru a intra în graţiile Germaniei s-a transformat într-o competiţie pentru a intra în graţiile Aliaţilor. Miza, desigur, era reprezentată de Transilvania. În martie 1944, ca urmare a încercărilor lui Horthy de a retrage Ungaria din război, Germania a declanşat Operaţiunea Margarethe 1 (Germania pregătise şi o operaţiune Margarethe 2 pentru România, în cazul în care România ar fi încercat şi ea să se retragă din război) prin care Wehrmacht-ul a ocupat Ungaria. Aşa cum indică Holly Case în lucrarea sa Between States: The Transylvanian Question and the European Idea during World War II, în Noiembrie 1943, fostul ambasador al României la Berlin, Raoul Bossy, avertizase că o astfel de evoluţie a evenimentelor ar putea să fie catastrofală pentru România. În noile circumstanţe, Ungaria putea fi transformată într-o victimă a agresiunii germane, fapt care i-ar fi determinat pe aliaţi să decidă ca nordul Transilvaniei să se ducă şi el, în cele din urmă, după Cadrilater. Pe data de 12 mai 1944, Foreign Office avertizase că statele care vor continua să lupte alături de Axă, vor suferi „consecinţe dezastruoase”, proporţionale cu durata şi intensitatea angajamentului lor militar. De altfel, cu sprijinul insistent al Marii Britanii, încercându-se astfel „momirea” Ungariei, în Convenţia de Armistiţiu semnată de către România şi Uniunea Sovietică se prevedea în mod explicit că României i se va retroceda nordul Transilvaniei sau cea mai mare parte din acest teritoriu. Dacă diplomaţia românească devenise conştientă de această agravare a situaţiei României după evenimentele ce avuseseră loc în martie 1944 în Ungaria, Horthy şi autorităţile maghiare erau conştienţi de agravarea situaţiei Ungariei după 23 august[12]. În luna octombrie a aceluiaşi an, Horthy a făcut o ultimă încercare de a scoate Ungaria din război, fapt are a avut ca rezultat răpirea fiului său de către germani şi, ulterior, arestarea şi deportarea lui Horthy însuşi.

După 23 august, la Conferinţa de Pace de la Paris, Ungaria a solicitat iniţial să i se acorde 22.000 de kilometri pătraţi din teritoriul Transilvaniei, iar apoi doar 4.000 de kilometri pătraţi în zona de graniţă[13]. Ambele cereri au fost respinse ca rezultat al opoziţiei neclintite a delegaţiei sovietice. Pe de altă parte, în cadrul discuţiilor premergătoare Conferinţei, la 20 septembrie 1945, opunându-se sovieticilor, SUA, Marea Britanie şi Franţa solicitaseră ca Ungariei să i se acorde în jur de 7.800 de kilometri pătraţi din teritoriul Transilvaniei[14]. Aceasta s-a petrecut în condiţiile în care Ungaria luptase până la capăt alături de Axă iar România, suferind mari pierderi de vieţi omeneşti, participase alături de URSS la campania militară din vestul Europei (inclusiv la eliberarea/ocuparea Ungariei). În lucrarea sa, România în cel de-al doilea război mondial, Dinu C. Giurescu afirmă că nu se ştie care ar fi fost soarta Nordului Transilvaniei în cazul în care România nu ar fi (impropriu spus) „întors armele” la 23 august 1944[15]. Asta deoarece istoria nu se face cu dacă. Mitul Mareşalului ar fi căzut doar cu preţul pierderii Transilvaniei. Însă date fiind aspectele enumerate mai sus, este cât se poate de clar faptul că România ar fi riscat enorm într-un pariu din care nu mai putea să câştige nimic, şi de pe urma căruia ar fi trebuit cu siguranţă să sufere enorme pierderi de vieţi omeneşti după ce sute de mii de români muriseră deja, dincolo de Nistru, într-un război absurd. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este că prin actul de la 23 august Majestatea Sa Regele Mihai a făcut singurul lucru care se putea face pentru a salva ceea ce se mai putea salva dintr-o situaţie dezastruoasă. Acelaşi autor indică faptul că după 1989, diverşi diletanţi s-au întrecut în acuzaţii deplasate la adresa Regelui, bazate pe diverse supoziţii lipsite de orice fundament[16]. Tot astfel, Dennis Deletant rezumă în mod concis modul în care s-a pus problema pentru România în anii celui de-al doilea război mondial: „În 1941, România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice pentru a-şi redobândi integritatea teritorială; în 1944 a întors armele împotriva Germaniei pentru a o păstra. În momentul în care Armata Roşie a intrat în România, alianţa ei cu Gemania şi-a pierdut raţiunea de a fi”[17]. Ca atare, lăsând la o parte cazurile oamenilor dezinformaţi, rezultă clar faptul că cei care îl etichetează drept trădător pe Rege pentru acţiunea sa de la 23 august sunt fie naţional-securişti, fie indivizi spălaţi pe creier de tezele ideologice ale legionarismului, fie indivizi captivi ai unor obsesii şi frustrări personale, fie indivizi care dintr-un motiv sau altul se simt mai apropiaţi de Germania decât de România.

În fine, sub influenţa domnului Ion Cristoiu, un fost amic are impresia că a descoperit America atunci când scoate în evidenţă faptul că Regele şi reprezentatii partidelor istorice au solicitat „o ofensivă sovietică în România”. În realitate, avem de-a face fie cu analfabetism istoric fie cu o încercare penibilă de manipulare. Chiar şi în lipsa cunoştinţelor istorice, o logică elementară ar fi suficientă pentru a înţelege că, în condiţiile în care România voia să iasă din război iar Germania nu voia (nu îşi putea permite) să o lase, succesul acestei manevre depindea de o ofensivă sovietică, pentru că altminteri de una singură, odată ce s-ar fi retras din război, România nu avea cum să reziste prea mult în faţa unei inevitabile ofensive germane. Citindu-l pe Ion Cristoiu, rămâi cu impresia că liberalii şi ţărăniştii i-au chemat pe siberienii de la graniţa cu Mongolia să vină să invadeze România. Nu rămâi cu impresia că, din nefericire, o ofensivă sovietică în România era inevitabilă, nepunându-se problema dacă această ofensivă va avea loc, ci când va avea loc. Mult timp ai noştri, care nu ştiau ce se discutase la conferinţa de la Teheran, speraseră într-o ofensivă anglo-americană în Balcani care să ne scape de nefericita inevitabilitate a alegerii între nazişti şi comunişti. Şi mult timp au încercat să obţină o pace care să excludă ocuparea României de către URSS[18]. În iulie 1944, când Regele şi reprezentanţii partidelor democratice le-au comunicat Aliaţilor planul loviturii de stat, era clar că această ofensivă anglo-americană în Balcani nu ar mai fi avut loc în veci, era clar că o ofensivă sovietică în România era iminentă şi, în fine, era clar că România nu mai avea timp să aştepte dacă mai voia să mai primească vreo garanţie de la Aliaţi. Dacă actul de la 23 august nu ar fi fost urmat de o ofensivă sovietică, România ar fi fost ocupată de către trupele germane şi ar fi fost transformată în teatru de război. Ca şi în cazul Ungariei, germanii i-ar fi adus la putere pe fasciştii băstinaşi iar elitele burgheze care aveau să experimenteze câţiva ani mai târziu „justiţia de clasă”, ar mai fi experimentat probabil, după scurta şi nefericita aventură a guvernării legionare din ’40-’41, încă o doză de „justiţie legionară”[19]. Mai mult, visul Căpitanului (reabilitat de Ion Cristoiu) s-ar fi împlinit: România ar fi fost „curăţată de jidani” iar astăzi, preşedintele Băsescu s-ar fi plimbat mai des decât o face pe la Muzeul Holocaustului, acuzându-l probabil pe Regele Mihai că a fost „slugă la nemţi”. La final, tot stat comunist am fi fost, însă cel mai probabil cu mai puţin teritoriu şi, cu siguranţă, cu mult mai mulţi „morţi în casă”.

Post Scriptum

În vara lui 2010, încheiam în paginile revistei ROST o polemică (altminteri enervantă) cu un tânăr istoric (altminteri simpatic) cu simpatii legionare. Obiectul acestei polemici era participarea României la cel de-al doilea război mondial. În mare, aceleaşi concluzii care rezultă din articolul de faţă le trăsesem şi la vremea respectivă. Mai exact, afirmam atunci ca şi acum că spre deosebire de politica legionară şi cea antonesciană, politica lui Iuliu Maniu şi a opoziţiei democratice din timpul celui de-al doilea război mondial fusese mai raţională (în sensul ataşamentului faţă de raţiunea de stat), mai onorabilă (dată fiind hotărârea lui Maniu şi a opoziţiei democratice de a nu ceda teritorii fără luptă în vara lui 1940) şi, nu în ultimul rând, mai creştină (dată fiind opoziţia lui Maniu şi a partidelor democratice faţă de vărul german al legionarismului, nazismul, şi faţă de măsurile antisemite luate de regimul Antonescu). În fine, făcând referire la acţiunea Regelui de la 23 august, afirmam, citându-l pe Dinu C. Giurescu, că Regele şi opoziţia democratică nu trădaseră interesul naţional ci, dimpotrivă, acţionaseră pragmatic în interesul naţiunii, salvând ceea ce se mai putea salva, după ce şansa eroismului/martiriului fusese ratată definitiv în vara lui 1940. După ce a primit articolul meu (ultimul din seria de articole), Claudiu Târziu mi-a scris un e-mail în care mă felicita pentru faptul că am scris un articol „clar şi convingător”, declarând de asemenea că „trebuie să fie de acord cu mine”. La vremea respectivă, am crezut că imperativul de a fi de acord cu mine se datora faptului că afirmaţiile mele erau corecte sau, mai exact, că şi el, ca şi mine, era convins de acest lucru. Căci altminteri, nu trebuia să fie de acord cu mine (şi îi spusesem lucrul acesta) la fel cum nici eu nu trebuie neapărat să fiu în dezacord cu el acum când nu mai suntem amici. Astăzi, văzând că, alături de Ion Cristoiu, devenit între timp doctor în legionarologie, fostul amic arunca cu fumigene în direcţia Regelui Mihai chiar atunci când Băsescu şi clica lui de intelectuali tocmiţi primeau o mare palmă simbolică de la fostul Suveran (fapt carenu avea cum să-i scape unui estet/poet de dreapta precum domnul Codrescu)[20] nu prea ştiu ce să mai cred. Să fi fost chiar paralel cu subiectul acum doi ani? Să nu-l fi citit pe domnul Gabriel Constantinescu până atunci? Pe de altă parte, dacă e să ţin cont de faptul că şi poziţia sa cu privire la Casa Regală era cu totul alta cu doar şase luni în urmă, sau că acum câţiva ani, în confruntarea cu Dorin Dobrincu, spunea despre unii sfinţi ai închisorilor că nici n-au fost vreodată legionari[21], iar în primăvară, în confruntarea cu Platon, Racu şi Fedorovici, afirma că aceiaşi sfinţi ai închisorilor au fost legionari până la moarte[22] (şi lista exemplelor poate continua), nu pot decât să constat că persoana în cauză îşi schimbă ideile un pic cam prea repede. Asta denotă fie imaturitate fie, mai grav, lipsă de sinceritate, care dă loc la fel de fel de speculaţii cu privire la ce anume o motivează. Iar un om care nu este sincer nu poate nici să ajungă la adevăr şi nici să depăşească cercul strâmt al prieteniilor contextuale.

[1] Ion Cristoiu, Când partidele cer “o ofensivă rusească” pe teritoriul României, http://www.adevarul.ro/ion_cristoiu/Cand_partidele_cer_o_-ofensiva_ruseasca-_pe_teritoriul_Romaniei_7_577812217.html preluat pe blogul lui Claudiu Târziu http://c-tarziu.blogspot.com/2011/10/razlete.html

[2]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 406

[3] Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler : Ion Antonescu şi regimul său (1940-1944), p. 67

[4] Florin Constantiniu, Op. cit., pp. 406-407

[5] Dennis Deletant, Op. cit., p. 258; Florin Constantiniu, Op. cit.pp. 407-408

[6] Aşa cum notează Florin Constantiniu, în seara zilei de 22 august „Antonescu îi semalase lui Clodius situaţia disperată în care se afla România, după spargerea frontului din Moldova, şi ceruse <>. „Este de neînţeles”, notează Constantiniu, „cum Antonescu care cu o zi înainte îi spusese atât de răspicat lui Friessner că între România şi Germania nu există un tratat de alianţă, aştepta o <> de la Berlin pentru a încheia armistiţiul. Spiritul cavaleresc, de onoare militară, ce inspira această atitudine a mareşalului, respectabil în gradul cel mai înalt, era cu totul deplasat într-o problemă politică – şi încă una de viaţă sau de moarte a unei naţiuni – unde egoismul naţional – realitate crudă, este drept – face legea” (Florin Constantiniu, Op. cit., p. 407)

[7] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/10/romania-intre-doua-paradigme.html

[8] Horia Sima, care juca la două capete, atât cartea fidelităţii faţă de Germania cât şi cartea patriotismului anticarlist, somat de către Carol să se prezinte la Consiliul de Coroană şi să se pronunţe aspura Dictatului de la Viena, nu a onorat cu prezenţa, ascunzându-se pe undeva. Însă tot el, câteva zile mai târziu, îl înştiinţa pe un înalt oficial german că doar prin venirea la putere a Legiunii, prevederile Dictatului de la Viena ar fi putut fi implementate în linişte şi ordine (http://www.scritube.com/istorie/ATITUDINEA-MISCARII-LEGIONARE-14261113.php). În Sfârşitul unei domnii sângeroase, Horia Sima afirma că în urma Dictatului de la Viena ajunsese la o „concluzie liniştitoare”: noile garanţii acordate României de către Puterile Axei în urma acceptării Dictatului „constituiau un fel de baraj protector şi pentru desfãşurarea revoluţiei legionare”. Mai mult, Sima afirma că scopul acţiunilor legionare din Capitală de la începutul lui septembrie 1940 era acela „de a schimba direcţia de manifestare a opiniei publice. Poporul”, afirma Sima „trebuia smuls din ieftina demagogie a partidului naţional-ţãrãnesc”, partid antigerman, cu o deosebită sensibilitate faţă de problema Translvaniei şi ai cărui lideri se opuseseră acceptării Dictatului de la Viena. Mulţi români, inclusiv mulţi membrii ai armatei, se opuneau în primele zile ale lui septembrie implementării prevederilor arbitrajului de la Viena. Însă potrivit lui Sima, legionarii trebuiau să „canalizeze mânia poporului spre Rege, adevăratul vinovat de dezastrul ţării” (Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase, http://www.miscarea.net/cap7.html). Cert este că, dacă pe de o parte legionarii nu jucaseră (alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Mitropolitul Nicolae Bălan, Victor Iamandi, pe care l-au lichidat ulterior la Jilava, sau chiar A.C. Cuza) cartea eroismului atunci când puteau şi, în opinia mea, trebuiau să o joace, pe de altă parte, în vara lui 1944, „Guvernul de la Viena” juca cartea eroismului atunci când singura carte care se (mai) putea juca şi trebuia jucată era cea a pragmatismului. Iar de atunci încoace, descendenţii legionarilor îi acuză de trădare pe cei care la 23 august 1944 chiar au apărat interesul naţional. Cred că putem înţelege această atitudine legionară mai bine în lumina unui memoriu pe care Corneliu Zelea Codreanu i l-a adresat Regelui Carol al II-lea la finele anului 1936. E de menţionat că Mussolini, deja aliat cu Hitler la acea vreme, susţinuse la 1 noiembrie un foarte important discurs în care şi-a manifestat deschis sprijinul faţă de revizionismul maghiar. Revenind la scrisoarea lui Codreanu către Carol, Codreanu afirma următoarele: „Dacă noi, tineretul, vom fi puşi în situaţia tragică de a intra într-un război alături de puterile bolşevismului, împotriva celor cari apără civilizaţia creştină, declarăm pe faţă că vom trage toţi cu reolverele în acei ce ne-au adus acolo. Nu există Mică Înţelegere, nici Înţelegere Balcanică. Faţă în faţă stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate combinaţiile diplomatice se vor nărui ca nişte castele de carton. Aceste două lumi sunt: statele revoluţiilor naţionale (adică Italia Fascistă şi Germania Nazistă – nota mea) care luptă pentru apărarea Crucii şi a unei civilizaţii milenare şi bolşevismul cu anexele sale” (Citat în Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail” – Mişcare socială şi organizaţie politică: O contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 285). Din această cuvântare rezultă clar că, dacă pe de o parte Europa este împărţită maniheist între Katehonul fascist/nazist şi Antihristul comunist (democraţia liberală nefiind decât o anexă a acestuia din urmă), pe de altă parte, Corneliu Zelea Codreanu nu este un om al raţiunii de stat. Dacă pe de o parte crucea şi svastica sunt două expresii simbolice de nedespărţit ale uneia şi aceleiaşi arhitecturi teologico-politice transnaţionale, pe de altă parte, această ordine europeană are prioritate absolută asupra interesului naţional românesc care nu poate fi conceput ca separat de Europa „Creştină” a lui Hitler. Pentru Codreanu, nici nu intră în discuţie identitatea agresorului sau eventualitatea ca un război împotriva Axei să slujească apărării integrităţii statale a României. România trebuia să se integreze în Axă, cu trup şi suflet, fără să se târguiască în vreun fel, cam tot aşa cum trebuie să se intergreze astăzi în Statele Unite ale GEUrmaniei, promovate de ministrul Baconsky (un alt apărător al Europei „Creştine”). Aşa cum subliniază Armin Heinen, în reacţie la dicursul revizionist rostit de Mussolini, Octavian Goga a protestat oficial apărând „principiul statalităţii naţionale”. În schimb, subliniază acelaşi Heinen, Codreanu nu a pus „sub semnul întrebării prin nici un cuvânt legitimitatea tezelor lui Mussolini, valorificându-le mai curând ca expresie a luptei naturale dintre bolşevism şi revoluţia naţională pentru putere” (Armin Heinen, Op. cit., p. 285). Dacă pe de o parte nu există interes naţional românesc separat de Noua Ordine Europeană a lui Hitler, pe de altă parte, credinţa creştină, care defineşte în mod fundamental identitatea românească şi pe cea europeană, nu se situează dincolo de clivajul celor două ideologii satanocratice, ci este asimilată pe deplin uneia dintre cele două. Crucea nu se opune atât svasticii cât şi secerii şi ciocanului, ci este alături de svastică împotriva comunismului şi a anexei sale democraţia. Altfel spus, pornind de la viziunea lui Codreanu, persecutarea creştinilor ca fascişti de către comunişti era o atitudine perfect coerentă. Tot astfel cum persecutarea evreilor era văzută ca o atitudine perfect creştină. Aşadar, aceste aspecte explică de ce aceiaşi legionari care au acceptat cedarea Ardealului în 1940 erau dispuşi, în vara lui 1944, să continue lupta cu preţul pierderii definitive a Ardealului. Amintindu-şi de opoziţia lui Sima, din toamna lui 1940, faţă de formula stat naţional-legionar, căreia îi prefera formula mai concisă de stat legionar, Antonescu avea să afirme la ceva timp după rebeliune următoarele lucruri cu privire la Comandantul Legiunii: „Nu mi-am dat seama atunci că omul acesta era de structură internaţională” (Florin Constantiniu, Op. cit., p. 359).

[9]Pentru cazul Finlandei vezi John H. Wuorinen, Finland and World War II 1939-1944, Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1983; de asemenea Peter Provis, Finnish achievement in the Continuation War and after (http://diemperdidi.info/nordicnotes/vol03/articles/provis.html); Max Jakobson, Defensive victory led the way to peace (http://finland.fi/public/default.aspx?contentid=160093)

[10] În ceea ce priveşte cedările teritoriale din vara anului 1940, care, după cum am spus, au constituit adevăratul act de eutanasiere a României, dacă Nicolae Iorga rostise profeţia amară conform căreia refuzul României de a apăra cu armele Basarabia va atrage după sine un adevărat blestem, merită reprodusă şi observaţia scriitorului Ion Negoiţescu, martor al retragerii trupelor româneşti din nordul Ardealului la sfârşitul verii aceluiaşi an. Potrivit lui Negoiţescu, „România mare se dusese de râpă”, dar dacă „astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump vreme de generaţii” (Citat în Florin Constantiniu, Op. cit., pp. 353-354).

[11] Florin Constantiniu, Op. cit., p. 389

[12] Holly Case, Between States – The Transylvanian Question and the European Idea during World War II, Stanford University Press, 2009, pp. 89-91; Florin Constantiniu, Op. cit. pp. 415-418

[13] Florin Constantiniu, Op. cit., pp. 433-434

[14] Holly Case, Op. cit., p. 203; în ceea ce priveşte precaritatea chestiunii transilvane în contextul Conferinţei de pace de la Paris şi importanţa sprijinului sovietic pentru menţinerea integrităţii teritoriale a României vezi de asemenea şi Stephen D. Kertesz, Between Russia and the West – Hungary and the illusions of peacemaking 1945-1947, University of Notre Dame Press,pp. xviii, 130-131, 208-209

[15]Dinu C. Giurescu, Romania in the second world war, Columbia University Press, New York, 2000, p. 427; De menţionat şi faptul că, aşa cum subliniază Florin Consantiniu în O istorie sincerăa poporului român, afirmaţia conform căreia românii au întors armele împotriva aliaţilor lor la 23 august este eronată. În urma proclamaţiei Regelui către ţară, autorităţile române le-au solicitat germanilor să se retragă în ordine de pe teritoriul României, subliniind faptul că armata română se va abţine de la orice acţiuni ostile în cazul în care trupele germane vor proceda astfel. Nemţii au răspuns ofertei româneşti prin atacarea unităţilor române şi bombardarea Capitalei, declanşând astfel războiul dintre cele două state. Aşadar, nu noi am întors armele împotriva lor ci ei au întors armele împotriva noastră.

[16] Dinu C. Giurescu, Op. cit., pp. 335, 346

[17] Dennis Deletant, Op. cit., p. 294

[18] Dennis Deletant, Op. cit., p. 249

[19] Un exemplu tragic al modului în care semnatarii Pactului Ribbentrop-Molotov şi complicii lor de aici şi de aiurea au lichidat cot la cot România veche (pe care un Mihail Neamţu, ca şi comuniştii anilor ’50, o echivalează cu România legionară) este destinul soţilor Madgearu. Virgil Madgearu a fost asasinat de către o echipă de legionari iar soţia lui a fost deportată în Bărăgan de către comunişti (http://www.jurnalul.ro/special/virgil-madgearu-cazut-sub-armele-legionarilor-71799.htm).

[20] Înr-un text remarcabil sub aspect stilistic (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/10/romania-intre-doua-paradigme.html), domnul Codrescu, care nu cu mult timp în urmă îl făcuse pe Regele Mihai „degenerat” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/02/radu-preda-comunismul-dupa-doua-decenii.html), se declară de data asta deopotrivă impresionat de „sângele albastru” al Majestăţii Sale şi dezgustat de indignul boicot al discursului aniversar rostit de Rege, boicot orchestrat de bădăranul şef al Republicii şi de „premierul său ombilical”. La această atitudine indignă, subliniază domnul Codrescu, a fost „constrânsă” să subscrie şi elita creştin-democrată afiliată PDL, în frunte cu eternul prieten Teodor Baconsky, care, ne informează domnul Codrescu, confirmând cele pe care le-am afirmat în articolul precedent (Dreapta cocoţată şi cocoşată), poartă „crucea” compromisurilor cu cele mai bune intenţii. Aşadar, cocoaşa elitei nu se datorează repetatelor ploconeli indigne aducătoare de sinecuri (altminteri, domnul Codrescu încearcă să ne convingă de faptul că nu elita de dreapta s-a cocoţat în cârca PDL ci viceversa), ci jertfei asumate în spirit hristic pentru binele nostru al tuturor. Elita se jertfeşte minţindu-ne pentru binele nostru. Mai mult, aşa cum sublinia un comentator al blogului meu, domnul Codrescu pledează pentru principiile aristocratice ale dreptei, dar se aşteaptă ca Regele să fie un tovarăş de pahar cu care te înjuri când eşti treaz şi te pupi când eşti beat (sau viceversa). Altminteri, nu ştiu cum îşi poate imagina domnul Codrescu că, după ce a spus măgăriile pe care le-a spus, Băsescu ar mai fi putut să dea ochii cu fostul Suveran care l-ar fi strivit cu simpla prezenţă, şi nu înţeleg cum domnul Codrescu poate să scrie astfel de texte după ce el însuşi a spus ce a spus despre Rege. Prins în clivajul dintre evidenţa estetică ce emană din persoana fostului Suveran şi amintirea presupuselor compromisuri etice ale Regelui, domnul Codrescu, aşa cum singur mărturiseşte, se zvârcoleşte ca „o râmă” pe „jăratec” (pe jăratecul aporiilor legionare, aş adăuga eu). Însă dacă raportarea domniei sale la Casa Regală oscilează precum acul unei busole turmentate, astfel încât cititorul nu mai ştie ce să înţeleagă, raportarea sa la Teodor Baconsky (şi la elita intelectuală în general) ramâne constantă, în ciuda repetatelor compromisuri ale acestuia din urmă (susţinerea transformării Bisericii Ortodoxe într-o ramură a Bisericii Europene, susţinerea transformării României într-o gubernie a SUE, boictoarea Majestăţii Sale, ş.a.m.d.) şi în ciuda caracterului tot mai inestetic al actualei drepte româneşti. De altfel, domnului Codrescu – care altminteri numeşte adevărul minciună şi viceversa cu foarte mare uşurinţă – nu prea-i vine deloc la mână să numească frumosul urât şi viceversa. Şi la rigoare, cam asta rămâne din dreapta, eminamente poetică, a domnului Codrescu: superioritatea incontestabilă (dar vai, cât de insuficientă) de ordin estetic asupra stângii. Dând dovadă de o intuiţie deosebită, domnul Codrescu a remarcat faptul că, prin atitudinea de care au dat dovadă cu ocazia aniversăii Regelui Mihai, intelectualii de (la) dreapta (lui Băsescu) au tras apa şi după această ultimă rămăşiţă a dreptei. Fapt care îl face pe domnul Codrescu să se zvârcolească precum râma, însă consolându-se (încă) la gândul că şi prietenii domniei sale de la putere (actuala elită care se târâie în trena Împăratului Traian) suferă de similare zvârcoliri intime ale conştiinţei (sau cel puţin asta ar trebui să creadă cititorii blogului domniei sale).

[21]Claudiu Târziu, A doua răstignire (http://www.rostonline.org/rost/sep2008/editorial.shtml)

[22]Claudiu Târziu, Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html)

sursa: alexandruracu.wordpress.com

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Pentru oameni de conditia celor care au conceput si infaptuit actul de la 23 august si de conditia celor care – mai tineri, mai varstnici – ii impodobesc cu aura de eroi pe sus mentionatii, sacrificiul suprem este un deziderat? Profesorii de istorie ai fostului monarh si istoricii actuali sa nu fi stiut ei ca: mai bine sa piara toti romanii, dar sa se stie ca aici a fost tara romanilor (Balcescu)

Abonează-te la newsletter