La început se vede, filmat de sus, din avion, o imagine idilică: un sat frumos, aşezat între munţi împăduriţi. Cîteva secunde mai tîrziu, armonia peisajului este deranjată. Mai întâi, discret, se iveşte o gaură în vârful unui munte.
Apoi, tot mai insistent, apar halde de steril, o casă ruinată în care zace o păpuşă blondă, îmbrăcată în roşu, din noroiul otrăvitor, sub care este îngropat un vechi cimitir, răsar crucile de pe morminte.
Sunt primele imagini din filmul „Roşia Montană. Un sat la marginea prăpastiei“ (Roşia Montană. Ein Dorf am Abgrund) al ziaristului şi regizorului german Fabian Daub.
Filmul, a cărui premieră a avut loc în septembrie la Hamburg, prezentat recent, cu mare succes, la festivalul Astra din Sibiu, trece în revistă controversatul proiect minier al firmei canadiene „Rosia Montana Gold Corporation“ şi consecinţele sale sociale şi ecologice. Pelicula cineastului german ridică intrebări esentiale şi dureroase: cât de mult se poate interveni în natură, când incepe progresul să fie devastator, cum poate fi stabilit echilibrul dintre păstrarea trecutului şi abandonarea tradiţiilor?
Subiectul Roşia Montană şi problemele generate de proiectul minier sunt dezbătute de ani de zile, pe larg, mai ales în mass media românească, dar şi în cea străină. S-au scris nenumărate articole despre Roşia Montană, s-au făcut nenumărate reportaje iar unii promotori şi opozanţi ai proiectului sunt deja arhicunoscuţi în România.
Aşadar, ce se mai poate adăuga la acest subiect, mai ales într-o situaţie, în care soarta proiectul pare încă departe de a fi decisă definitiv?
Filmul lui Fabian Daub este, după „Gold Futures“ al lui Tibor Kocsis din 2004, singurul documentar lungmetraj despre Roşia Montană, realizat în timp: regizorul german a lucrat la acest film încă din anul 2009. Pelicula nu-şi propune o abordare investigativă, nu este un manifest ecologist, ci se vrea un portret profund al unui sat în care oamenii şi chiar şi multe familii sunt divizaţi din cauza „Gold“-ului, cum spun sătenii, pe scurt, firmei canadiene. În coloana sonoră a filmului, autorul Daub are intervenţii verbale proprii, doar protagoniştii filmului au ceva de spus. În comparaţie cu documentarul lui Kocsis, filmul regizorului german este mai puţin ostentativ.
Aceasta în primul rând din motive obiective, Daub îi prezintă mai ales pe cei care se opun proiectului: Singurul angajat al firmei canadiene care a dat declaraţii a fost Cătălin Hosu, directorul de comunicare al companiei. Echipa de filmare a lui Daub a fost mai tot timpul supravegheată de către angajaţi ai Gold Corporation iar acei roşieni care şi-au vândut proprietăţile nu prea au stat de vorbă cu regizorul.
Daub nu se solidarizează direct cu locuitorii care se opun proiectului. Totuşi, i-a simţit foarte aproape. Prin francheţea lor, prin obstinaţia şi ezitările lor, mai ales prin neputinţa lor faţa de o companie puternică, aceşti oameni devin, inevitabil, simpatici: un preot perseverent, când vesel, când trist, care, duminica, vorbeşte într-o biserică goală, un crescător mizantrop de canari un ţăran-filosof excentric, un singuratic explorator de aur, o bătrână povestitoare de legende, care seamănă cu o vrăjitoare. Pentru ei toţi, cea mai mare tragedie ar fi să fie rupţi de pământul lor natal. Fără rădăcinile lor nu pot trăi. De aceea ei, care sunt mărunţi, care nu au bani şi putere, după cum se exprimă unul dintre ei, luptă împotriva lui Goliath. Şi speră să câştige ca David.
Cei mai mulţi roşieni şi-au vândut de mult proprietăţile, s-au mutat într-un cartier din Alba Iulia construit special pentru ei şi speră să fie într-o zi angajati la Gold Corporation. Ca şi ei, o parte bună a elitei politice româneşti, inclusiv preşedintele Băsescu, este adeptă înfocată a proiectului, cu argumentul că România nu poate să-şi permită să renunţe nici la locurile de muncă pe care un astfel de proiect le crează, nici la banii care se vor scruge la buget în urma exploatării aurului.
Pe de altă parte, acei puţini roşieni care sunt împotriva proiectului au, de partea lor, marea majoritate a societăţii româneşti: odată cu accidentul de la Baia Mare românii au conştientizat că mineritul modern este una dintre cele mai murdare afaceri care există, mai ales în sensul propriu. Dintre toate ţările Uniunii Europene, România este pe departe cea mai afectată de mineritul murdar, practicat în timpul dictaturii comuniste, dar şi după 1989 de către concerne străine, care au preluat exploatările miniere ale fostelor combinate de stat româneşti.
În condiţiile acestea, mai merită oare proiectul de la Roşia Montană să fie realizat? Filmul nu oferă nici un răspuns tranşant, ci suscită şi reţine atenţia prin întrebările pe care le ridică. Totuşi, un răspuns impresionant în film vine din partea unei femei, care a părăsit Roşia Montană şi care s-a mutat, cu familia ei, în cartierul retortă din Alba Iulia. Totul este mai frumos şi mai confortabil, spune acea femeie. Până la urma începe să plângă şi mărturiseşte că îi pare rău că a părăsit casa şi locul în care a crescut. „Te doare“, spune femeia şi adaugă: „Sper să treacă.“
Autor: Keno Verseck
Sursa: dw.de
Realizatorul ii prezinta in special pe cei care se opun proiectului minier, cu toate ca in localitate 90% dintre oameni vor pornirea proiectului minier. Cum vine asta? Ce fel de “documentar” e? E foarte simplu pentru dansul sau pentru oponenti sa spuna nu, in conditiile in care nu duc grija zilei de maine, dar somajul in Rosia e de 80%! Iar imaginile cu gropile in pamant si haldele de steril de la inceput, acestea nu vor mai fi vazute dupa finalizarea proiectului minier pentru ca e prevazuta si reecologizarea zonei, inca un aspect “omis” foarte convenabil!
oare de ce opozantii sunt arhicunoscuti si vocea rosienilor adevarati nu e auzita de nimeni? pentru ca opozantii asta si-au dorit-faima- si au obtinut urland si ridicand la statut de virtute exagerarile si extremismul.Si asta pe seama durerii a mii de apuseneni. e chiar pacat ca Rosia Montana inca nu are viitorul pe care il merita!
Foarte bine zis Calin si Alexis.
Mergeti acum pe la casierie, va rog…
Mi-ar fi fost cu neputinta sa-i las pe cei care au postat inaintea mea fara replica. In opinia dumnealor, singura modalitate de a-ti castiga traiul in Rosia, trebuie sa fie mineritul. Atitudinea lor imi aminteste de strutul care-si ingroapa capul in nisip. Si-a pus oare careva intrebarea ce s-ar intamplat in acea localitate daca nu ar fi fost aur? Au existat in tara asta proiecte turistice stupide, cu studii de fezabilitate pe bani grei pentru “disney-land-uri” de rahat, in loc sa se ajute la dezvoltarea turismului in acea zona. Sa fie oare prostie, dezinteres, sau dimpotriva, o strategie si un plan pentru impiedicarea oricarui proiect care ar dezvolta zona in afara mineritului?