C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Psihosociologul Septimiu Chelcea: Teoria „Spirala tăcerii” și reconsiderarea ei în era digitală

Fosta directoare a Institutului de Demoscopie din Allensbach (Germania), profesoara Elisabeth Noelle-Neumann (1916-2010), a formulat ipoteza „Spirala tăcerii” (germ. Schweigespirale; engl. The spiral of silence) în 1974, în efortul de a explica victoria surprinzătoare a Partidului Creștin Democrat (CDU) în alegerile din Germania Federală, în 1965.



Câștigarea alegerilor de către CDU a invalidat predicția sondajelor preelectorale, care atribuiau victoria Partidului Social Democrat (SPD). S-a crezut că „mobilizarea de ultimul minut” a simpatizanților CDU a dus partidul la victorie. Elisabeth Noelle-Neumann a propus o altă explicație: simpatizanții CDU, în situația în care percepeau că majoritatea electoratului este de partea SPD, s-au abținut să declare public opțiunea lor de vot. Aceeași dinamică a alegerilor electorale din Germania Federală s-a observant și în 1972.

Ca teorie propriu-zisă, „Spirala tăcerii” apare odată cu publicarea lucrării Die Schweigespirale: Öffentliche Meinung – unsere soziale Haut, 1980 (Opinia publică – epiderma noastră socială) și a dobândit notorietate prin traducerea cărții în limba engleză, la Editura Universității din Chicago, unde autoarea fusese invitată în toamna anului 1980 ca visiting professor. Cartea fondatoare a teoriei „Spirala tăcerii” a fost tradusă în limba română în anul 2004. Această teorie descrie și explică procesul de formare și extindere a opiniei publice, susținând că persoanele care percep că sunt în minoritate, resimțind o presiune din partea celorlalți, se asociază opiniei majoritare sau tac, nu își mai exprimă propriile păreri. Elisabeth Noelle-Neumann a pornit în cercetarea formării noilor opinii de la următoarea asumpție: „Ceea ce poate fi pus în evidență empiric din observarea mediului (care opinii câștigă sau, dimpotrivă, pierd teren), din reacțiile individului la propriile observații (exprimarea hotărâtă a propriilor opinii sau păstrarea precaută a tăcerii), cu alte cuvinte, acel ceva ce, în cazul majorității oamenilor, poate fi considerat teamă de izolare ne conduce la formularea unei definiții operaționale a opiniei publice: acele opinii asupra unor teme controversate pe care le poți exprima public fără a te izola” (Noelle-Neumann, 1980/2004, pp. 84-85).

Teoria, numită metaforic „Spirala tăcerii”, asertează că, în societățile democratice, în care opiniile sunt diseminate prin mass-media, „punctele de vedere percepute a fi în minoritate vor fi excluse de către o tendință tot mai puternică de autocenzură, astfel că opiniile majoritare dobândesc o atenție crescută și o legitimare în discursul maselor” (Glynn, Hayes, Shanahan, 1997, p. 453). Observăm că în formarea opiniei publice – conform acestei teorii – se face apel la o serie de procese psihosociale: diseminarea opiniilor în societate, percepția climatului opiniei, autocenzura, ignoranța pluralistă.

Teoria formulată de Elisabeth Noelle-Neumann se înscrie, deci, în dimensiunea psihosociologică de abordare a opiniei publice. Această teorie relevă rolul mass-media ca factor de schimbare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor. Teoria „Spirala tăcerii” se bazează „pe patru premize diferite, la care se adaugă o a cincea, care se referă la asocierea celorlalte patru: 1) Societatea face uz de amenințarea cu izolarea față de indivizii devianți; 2) Indivizii simt permanent teama de izolare; 3) Din teamă de izolare, indivizii încearcă permanent să estimeze care este climatul opiniilor; 4) Rezultatul estimării le influențează comportamentul mai ales în public, în special prin manifestarea sau ascunderea unor opinii, de exemplu prin exprimare verbală sau tăcere; 5) Cea de-a cincea premiză le pune în legătură pe celelalte patru, explicând prin intermediul lor formarea, susținerea și modificarea opiniei publice” (Noelle-Neumann, 1980/2004, p. 258).

Trebuie precizat că termenii „a vorbi” și „a tăcea” au, în contextul acestei teorii, un înțeles larg, incluzând declarații verbale, eventual răspunsuri la întrebările din chestionarul sondajului de opinie, dar și a purta insigna partidului cu care simpatizezi, a ține la vedere ziarul care exprimă ideologia la care ai aderat, a purta blugi și plete – cum făceau tinerii din România și din celelalte țări din „Blocul de Est” prin anii 1960-1970 – sau fular lung portocaliu și barbă scurtă – precum contestatarii regimului Iliescu după evenimentele din Decembrie ’89. Așadar, teoria „Spirala tăcerii” prevede: „Dacă o persoană crede că propria opinie coincide cu opiniile aflate în declin, este mai puțin înclinată să o exprime public. Drept rezultat, opiniile percepute drept dominante devin și mai puternice, în timp ce declinul celorlalte se accentuează” (McQuail, Windahl, 1982/2001, p. 101). Mass-media are un rol central în percepția opiniei publice și dacă „mass-media exprimă un punct de vedere dominant, la care se adaugă sprijinul tot mai puțin pronunțat din partea rețelelor interpersonale pentru punctele de vedere alternative; rezultă o ‘spirală a tăcerii’: crește numărul celor care împărtășesc opinia dominantă; concomitent, crește numărul celor care nu mai reușesc să dea glas opiniilor diferite (McQuail, Windahl, 1982/2001, p. 102).

Profesoara Elisabeth Noelle-Neumann consideră că mass-media reprezintă unul dintre cei doi factori care influențează percepția indivizilor asupra climatului opiniei. Celălalt factor este rețeaua de relații interpersonale. Percepția indivizilor asupra opiniilor celorlalți nu este totdeauna acurată, exactă. În primul tratat de psihologie socială bazat pe cercetări experimentale, profesorul american Floyd H. Allport (1924) a atras atenția asupra iluziei, a impresiei greșite pe care se fondează opinia publică, și anume asupra faptului că oamenii, în mod spontan, nu își dau seama ce gândesc și ce simt ceilalți în legătură cu o anumită problemă. A numit acest lucru „ignoranță pluralistă”.

Ignoranța pluralistă

Situația în care un individ renunță la exprimarea în public a propriei opinii pentru că apreciază că ceilalți au o opinie contrară se numește „ignoranță pluralistă”. Termenul ca atare a fost utilizat pentru prima dată în anul 1931 de către Daniel Katz și Floyd H. Allport într-un studiu cu tema atidudinii studenților de respingere a rasismului în campusul Universității Syracuse. Daniel Katz și Richard L. Schanck (1938) au verificat prin studii concrete autenticitatea acestui fenomen. Interesul pentru studiul fenomenului ignoranței pluraliste a renăscut după 1970, rolul acestui fenomen fiind relevat în desfășurarea relațiilor interrasiale, comportamentului prosocial, politicii internaționale, comportamentului de vot, corectitudinii politice etc. De curând, ignoranța pluralistă a atras atenția teoreticienilor din domeniul managementului. James D. Westphal și Michael K. Bednar (2005), de exemplu, au arătat că ignoranța pluralistă are consecințe negative în luarea deciziilor strategice de către conducea organizațiilor cu performanțe reduse. Din punct de vdere psihosociologic, ignoranța pluralistă constituie una dintre explicațiile efectului „Persoana a treia” (despre care am scris în România Socială din 9.07.2019).

În rediscutarea teoriei „Spirala tăcerii” interesează cum intervine „pattern-ul falsei credințe” în construirea opiniei publice. Nu de puține ori, oamenii operează cu o lume falsă: ei pot percepe opinia majorității ca fiind opinia minorității și, viceversa, opinia minorității ca opinie a majorității. În 1972, Charles Korte a introdus distincția dintre „ignoranța pluralistă absolută”, care vizează percepția incorectă a opiniei modale (opinia celor mai mulți) și „ignoranța pluralistă relativă”, ce se referă la percepția inexactă a distribuției opiniilor. Sigur, nu putem pretinde nimănui să evalueze în mod spontan cu precizie cât la sută dintr-o populație se pronunță „pentru” și cât la sută „contra” într-o problemă controversată. Putem însă să sperăm ca oamenii să aibă o percepție corectă asupra opiniei modale (ce poziție adoptă cei mai mulți). Totuși, lucrurile nu se petrec totdeauna așa. În percepția acțiunilor, ideilor și credințelor altora. apar nu de puține ori erori sistematice, acceptate social. Profesorul de sociologie Hubert J. O’Gorman spune: „Ignoranța pluralistă nu este ignoranță în sensul comun al necunoașterii. Din contră, ea este cunoașterea incorectă a altora, dar care este considerată corectă” (O’Gorman, 1975, p. 313)

Fenomenul numit „ignoranța pluralistă” a fost abordat atât de psihologi, care și-au centrat cercetările asupra caracteristicii de „ignoranță” a opiniei, date fiind particularitățile procesării informației, atribuirile și motivațiile, cât și de sociologi, care au studiat mai mult cealaltă dimensiune a fenomenului, caracteristica „pluralistă”, împărtășirea percepției greșite de către un număr mare de persoane. În această perspectivă, ignoranța pluralistă constituie un pattern cognitiv, un set de propoziții false despre individ și societate, care sunt acceptate social ca adevărate. Pornind de la aceste idei, Jacob Shamir și Michael Shamir redefinesc opinia publică în contextul ignoranței pluraliste: „Opinia publică este un concept multidimensional, care încorporează atitudini, ca și percepția distribuirii opiniilor, dar și alte elemente, precum expectații despre dezvoltările viitoare, exprimări ale opiniilor și diferite tipuri de comportamente” (Shamir, Shamir, 1997, p. 229). Între elementele constituente ale opiniei publice există, de cele mai multe ori, o sincronizare; ignoranța pluralistă introduce însă o discrepanță, o divergență între opinia majoritară actuală și percepția ei. Rămân de explicat sursele acestei discrepanțe. Să revenim însă la teoria „Spirala tăcerii”.

Evaluarea teoriei

Această teorie are merite incontestabile: contribuie semnificativ la explicarea procesului de formare a opiniei publice și la înțelegerea naturii acesteia, arată în ce constă rolul mass-media în emergența opiniei publice, propune o viziune inedită asupra opiniei publice ca proces interactiv, nu ca ceva dat, sugerează modalități de rafinare a metodologiei sondajelor de opinie publică. În afară de Europa și America de Nord, teoria „Spirala tăcerii” a fost verificată și în alte contexte socioculturale: în Asia de Est, de exemplu.

Chiar dacă, așa cum aprecia David J. Kennamer (1990, p. 393), teoria „Spirala tăcerii” este „una dintre cele mai influente teorii actuale ale formării opiniei publice”, i se pot reproșa totuși unele fisuri, sintetizate astfel: „Prima întrebare este dacă ziariștii pot fi reprezentativi pentru opinie și dacă este legitim să fie considerați ca un fel de «aleși ai poporului», iar funcția socială a instituțiilor comunicării de masă ca echivalentă cu funcțiile instituțiilor reprezentative ale statului de drept. În al doilea rând, din faptul că ziariștii au opinii politice – ca toți cetățenii – nu rezultă că practica jurnalistică poartă în mod necesar amprenta unui angajament politic. Aceasta ar exclude cu totul obiectivitatea sau, mai exact spus, neutralitatea comunicatorilor. În al treilea rând, spațiul comunicării nu poate fi confundat cu spațiul politic […]. În al patrulea rând, teoria spiralei tăcerii implică ipoteza că mass-media s-a substituit grupurilor de referință […]. Modelul nu ia în considerare faptul că procente semnificative de indivizi nu au opinii în multe chestiuni și atunci «tăcerea» este consecința lipsei de opinie, și nu neapărat a fricii de izolare” (apud Drăgan, 1996, p. 288).

Unele cercetări empirice au arătat că oamenii încearcă să evite izolarea și se abțin să-și exprime opiniile personale când percep că opinia majorității este contrară opiniei lor, dar că se tem mai degrabă de izolarea față de membrii familiei, decât de izolarea socială, în abstract, și că  exprimarea opiniilor individuale pozitive despre acțiunile afirmative nu este afectată de spirala tăcerii (May et al., 2001).

Metaanaliza unui număr de 17 studii care testau ipoteza „Spirala tăcerii”, reprezentând tot atâtea anchete de teren efectuate în șase țări și cuprinzând peste 9500 de persoane, a condus la concluzia că, „Pe ansamblu, corelația dintre percepția suportului opiniei și dispoziția de a vorbi deschis despre propria opinie este pozitivă” (Glynn, Hayes, Shanahan, 1997, p. 460). Din 25 de teste, 19 au arătat o corelație pozitivă, trei au pus în evidență o corelație negativă și trei o corelație zero. Corelația este, totuși, foarte redusă (media coeficienților r = 0,054, la un interval de încredere de 95%). Carroll J. Glynn, Andrew F. Hayes și James Shanahan au verificat și separat corelațiile dintre percepția „suportului actual” și dispoziția de a vorbi deschis despre propria opinie, pe de o parte, și dintre percepția suportului în viitor și dispoziția de a vorbi deschis despre propria opinie. Chiar dacă în prezent oamenii percep că sunt în minoritate, convingerea că în viitor vor fi majoritari îi va determina să vorbească deschis despre opiniile lor? Pentru percepția suportului actual, 16 corelații au fost pozitive, patru negative și patru corelații au fost zero (arătând lipsa oricărei corelații). Și de această dată valoarea medie a coeficientului de corelație Pearson în cele 24 de corelații a fost foarte mică (r = 0,048, la un interval de încredere de 95%). În ceea ce privește „suportul viitor”, metaanaliza a condus către aceeași concluzie: există o corelație, dar ea este redusă (media coeficienților r = 0,053, la intervalul de încredere de 95%). Din 12 corelații testate, opt au fost pozitive, două negative și două nule. Aceste rezultate i-au determinat pe cei trei profesori de la Universitatea Cornell (SUA) să conchidă că „suportul perceput” al opiniei influențează, dar într-o măsură mică, dispoziția de a vorbi cu franchețe despre propriile opinii.

În concluzie, se poate spune că oamenii observă mediul lor de viață, inclusiv opiniile altora, cu ajutorul a două perechi de ochelari: ochelarii proprii și ochelarii mass-media. Pentru că experiența proprie (observarea directă) are limite spațio-temporale, rămâne de neocolit apelul la observația indirectă, la ochelarii mass-media. În unele cazuri, cum sunt problemele environmentului, subnutriția în lume, starea de fericire a societăților, tratatele internaționale și atâtea altele, informațiile din mass-media sunt cele mai importante, dacă nu singurele de care dispune publicul.  Așadar, ochelarii presei sunt cei mai puternici.

Spirala tăcerii în era digitală

Teoria despre influența mass-media asupra opiniei publice datorată profesoarei Elisabeth Noelle-Neumann a fost conceptualizată și confirmată de numeroase cercetări empirice în contextul social în care mijloacele de comunicare în masă se limitau la ziare, reviste, cărți, radio, televiziune și cinema.

Apariția internetului a lărgit considerabil posibilitățile de informare pe toate meridianele Terrei. Publicul nu mai este divizat în două categorii și cu greu se mai poate vorbi în prezent de o opinie „majoritară” și o opinie a minorității. Sunt numeroase publicuri, formate în funcție de sursa informațiilor. Se pune firesc întrebarea dacă mai funcționează spirala tăcerii azi, în era digitală. Profesorii Christiane Elderrs și Pablo Porten-Cheé din Departamentul de comunicare și studii media al Universității din Düsseldorf sugerează că, în condițiile schimbării environmetului mass-media, „ar trebui revizuite cele trei componente ale teoriei ’Spirala tăcerii’: conceptele de ‘consonanță’, ‘monitorizare a opiniei publice’ și ‘exprimare a opiniei în public’. Cea mai dezbătută premiză în cercetarea spiralei tăcerii este consonanța. Aceasta se impune a fi revizuită în contextual comunicării online, care extinde și diversifică accesul la informații. Deoarece consensul are consecințe asupra selectivității audienței, revizuirea teoriei trebuie să includă și conceptele de monitorizare a opiniilor prin mass-media, și cel de exprimare a opiniilor” (Elderrs, Porten-Cheé, 2016, p. 93).

Consider argumentația celor doi profesori de la Universitatea din Düsseldorf ca fiind pe deplin convingătoare. În era digitală s-a extins nu numai „journalistic media”, ci și „nonjournalistic” online media. În timp ce mass-media jurnalistică se subordonează normelor profesionale, fapt ce conduce la o anunumită co-orientare a mesajelor, conținutul non-jurnalistic media este dat de preferințele subiective ale celor care produc mesajele. Se ajunge astfel la un anumit grad de consonanță a conținutului în mass-media jurnalistică, fapt ce este puțin probabil în mass-media non-jurnalistică. Totuși, diversitatea conținuturilor în mass-media non-jurnalistică are anumite limite date de „paradoxul comunicării online”: cu cât conținutul comunicării este mai diversificat, cu atât mai redus este repertoriul individual (Mutz, Young, 2011). Paradoxal, în loc să se lărgească, repertoriul persoanelor care comunică online se restrânge, pentru că oamenii selectează acele informații care sunt în acord cu opiniile lor. Are loc o „selecție subiectiv-consonantă”, care îi face să creadă că opinia lor este împărtășită de mulți alții. Consecința: nu se mai tem de izolare și își exprimă public opiniile.

Așa cum conchid profesorii Christiane Elderrs și Pablo Porten-Cheé (2016, p. 99), cercetările empirice despre comunicarea online și influența mass-media asupra opiniei publice susțin teoria „Spirala tăcerii” ca o teorie cu rang mediu de generalitate. Se impune continuarea cercetărilor centrate pe fiecare componentă a acestei teorii și adâncirea perspectivei macro asupra opiniei publice.

Bibliografie

Drăgan, Ioan (1996). Paradigme ale comunicării de masă. Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.

Elderrs, Christiane, Porten-Cheé, Pablo (2016). „The spiral of silence revisited”, în Vowe, Henn (eds.). The Evolution Politcal Communication in the Online World. Theoretical Approaches and Research Designs. (pp. 88-102). New York, Routledge.

Glynn, Carroll J., Hayes, Andrew F., Shanahan, James (1997). „Perceived support for one’s opinions and willingness to speak out: A meta-analysis of survey studies on the “spiral of silence”, Public Opinion Quarterly, 61, 3, pp. 452-463.

Katz, Daniel, Allport, Floyd H. (1931) „Students’ attitudes: A report of the Syracuse University reaction study”, Syracuse, NY, Craftsman Press.

Katz, Daniel, SchanckRichard L. (1938). Social Psychology. New York, Wiley.

Kennamer, David J. (1990). „Self-serving biases in perceiving the opinions of others”, Communication Research, 17, 3, pp. 393-404.

Korte, Charles (1972). „Pluralistic ignorance about student radicalism”, Sociometry, 35, 4, pp. 576-587.

McQuail, Denis, Windahl, Sven [1982] (2001). Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Moy, Patricia, Domke, David, Stamm, Keith (2001). „The spiral of silence and public opinion on affirmative action”, Journalism and Mass Communication Quarterly, 78, 1, pp. 7-25.

Mutz, Diana C, Young, Lori (2011) „Communication and public opinion: Plus ça change?”, Public Opinion Quarterly, 75, 5, pp. 1018-1044.

Noelle-Neumann, Elisabeth [1980] (2004). Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social. Bucureşti,  Editura Comunicare.ro.

O’Gorman, Hubert J. (1975). „Pluralistic ignorance and white estimates of white support for racial segregation”, Public Opinion Quarterly, 39, 3, pp. 313–330,

Shamir, Jacob, Shamir, Michael (1997). „Pluralistic ignorance across issues and over time”, Public Opinion Quarterly, 61, 2, pp. 227-260.

Westphal, James D., Bednar, Michael K. (2005). „Pluralistic ignorance in corporate boards and firms’ strategic persistence in response to low firm performance”, Administrative Science Quarterly, 50, 2, pp. 262-298.

NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propagandade Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss